Respir! Cu aer curat îmi umplu plămânii și parcă le aud și simt fericirea. Nu mă mai satur să respir. Aș cumpăra încă doi plămâni dacă i-aș găsi pe rafturile magazinelor, așa cum găsesc cutii de lapte și conserve de ton. În sfârșit nu îmi mai este frică de oameni. Parcă aș vrea acum cineva să se izbească în umărul meu când trece pe lângă mine. M-ar fi enervat până nu demult, acum aș izbucni în hohote de râs. Timpul în sfârșit a luat-o din loc.
Iar viața începe să se simtă. Winston Churcill spunea: ”Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat.”Și știam că lumea noastră va mai bună pentru noi toți. Știam că a trebuit să ne fie greu, ca lumea în care crește copilul meu să fie mai bună. Începuse să ne lipsească răbdarea și fantezia, nu mai știam să ne oprim, de fapt, nu mai știam de ce și pentru cine să ne oprim, am uitat de natură și să ne bucurăm de ea, ne jucam câteoata chiar de-a Dumnezeu, un joc început odată cu Turnul Babel, sfârșit mereu prost. Și apoi am avut timp. Timp să ne gândim, să medităm, să ne dorim pur și simplu să ne plimbăm și să respirăm, să îmbrățișăm natura, să o respectăm, să ne construim vise, să ne proiectăm viitorul. Atunci când învățăm ceva, o luăm de la zero și contruim, apelăm la dicționare sau enciclopedii. Așa cum ne uităm într-un dicționar de arhitectură când ne gândim la case, la fel am învățat să ne uităm în dicționarul inimii când vine vorba de viață. Și să cuprindem cu iubire și responsabilitate totul.
Deseori spuneam că îmi doresc ca Natalia să fie un om bun; un om bun în general, un om bun în ceea ce face. Ne-am plimbat cu ea prin natură, am mers prin păduri după ghiocei și aer curat pentru că aveam impresia că un copil ca să iubească natura, trebuie mai întâi să o cunoască. Voiam să descopere ce frumoasă este simplitatea. Am încurajat-o să viseze și să creadă că totul poate fi posibil, dacă vine din inimă. Să vadă partea bună din lucruri și oameni. Însă vedeam cu ce viteză trecea viața pe lângă și prin noi și mă întrebam: oare cum va arăta totuși viitorul ei? Se vor întoarce oamenii spre natură, vor îndrăzni să viseze mai mult, își vor construi case active, vor fi mai atenți, mai buni?
Acum îmi permit aroganța de a spune că știu răspunsul. Oamenii și-au învățat cele mai bune lecții în liniștea care a fost. Și acum când pendulul ceasului se mișcă din nou, avem timp să ne proiectăm acel viitor mai bun la care ne-am tot gândit.
Am văzut de la balcon cum înfloresc copacii, cum iasomia din fața blocului a înflorit. Și tot ce aș fi vrut era să îi simt acel miros care mă ducea departe, în grădina aceea mare, cocoțată pe un deal, departe de oraș, pe unde alergam când eram copil. Nu am văzut fluturi și nici gărgărițe. Am petrecut mult timp uitându-ne pe geam. Parcă eram unul din personajele din romanul lui Octavian Paler, ”Viața pe un peron”; profesorul sau Eleonora. Stăteam la geam, într-un oraș ce părea părăsit și uitat de timp, unde nici trenurile nu se mai auzeau. Povesteam despre vise, depănam amintiri, în așteptarea momentului când viața noastră poate să înceapă din nou și ne putem îmbrățișa.
Mi-am adus aminte de toate visele pe care le-am avut și cum am ajuns până la ele. Un vis a fost să văd Parisul. Altul a fost să public o carte pentru copii. Ca un vis să fie realizabil, trebuie să încolțească mai întâi în inimă și după aceea în minte. Când eram prin clasa a V-a și învățam limba franceză, atât de mult mă fascina cum sună, încât în suflet s-a așezat acest gând: când voi crește, voi merge la Paris, să stau pe un pod peste Sena să îi aud pe oameni ce frumos vorbesc franceză.
Dar ca visele să se transforme din gând în faptă, trebuie să aștepți oricât și să nu numeri zilele. Să ai răbdare și să fii sigur că ele se vor împlini la momentul potrivit. Din clasa a V-a abia la 29 de ani am ajuns la Paris. Am citit despre Paris, mi-am pus deasupra patului un tablou cu o imagine din Paris, am citit scriitori francezi, mă uitam pe internet la cât costă zborurile spre Paris și știam că într-o zi un bilet până la urmă va fi rezervat pe numele meu.
Și așa a fost.
Să nu spui niciodată că nu meriți. Toate realizările importante au început cu un vis. Cu siguranță a fost doar un vis trimiterea unui om pe Lună. Nu trebuie doar să crezi în vise, trebuie să crezi și în tine. Să te cuprinzi cu toată dragostea. Meriți să ți se îndeplinească visele.
Să le vezi realizate. De multe ori îmi imaginam că mă plimb prin Paris, că mă uit prin vitrine sau că mă opresc pe la buticurile din centru după cărți vechi și vederi.
Să te gândești mereu la ce poți face pentru a le îndepli și să mergi în acea direcție. Poate trebuie să muncești mai mult, să aduni mai mulți bani, să ceri ajutor sau păreri.
Și speră. Nu e nimic rău în a umple timpul cu speranțe.
Când era Natalia mică mă gândeam că eu pot să o învăț despre vise prin exemplul personal. Îmi place să scriu și aveam un blog, pe care nu mai postasem de mult. Mă agățam de ”nu am timp” și totuși îmi era dor să fac asta. Să scriu. Și într-o zi am șters de praf și acest vis. Și m-am apucat de scris și apoi a venit dorința de a publica o carte pentru copii. Am întors pe toate părțile acest gând. Și am învățat încă ceva despre cum ajungem la visele noastre: nu trebuie să ne fie frică de ele. De multe ori ne temem, culmea, exact de asta: că poate chiar se vor îndeplini.
Și într-o zi cartea asta a apărut. Mi-a încolțit gândul în inimă, am aștept momentul potrivit, nu m-am grăbit, am spus că merit să văd numele meu pe copertă, am scris, am muncit, am sperat, am îmbrățișat visul fără frică până l-am trăit.
(Sursă foto: arhivă personală)
Și indiferent că vorbim de carieră, studii, planuri de familie, cred că pot fi aplicate aceste idei atunci când ne construim visele.
Visul nostru de familie de data aceasta, pe care l-am tot numit îndrăzneț, era să avem o casă, care să fie acasă pentru noi și pentru mediu. O casă activă, unde să fie un mediu de viață sănătos și la interior. O casă unde să ne bucurăm de natură și beneficiile ei, să respirăm un aer curat, să ne bucurăm de lumină și căldură.
Nici nu știam că va veni vremea asta atât de curând, în care va trebui să ne proiectăm viitorul și visele respectând mediul înconjurător și generațiile viitoare. Și ce bine! Asta înseamnă o lume mai bună pentru noi și pentru cei din jurul nostru și mai ales pentru copiii noștri.
E vremea pentru case active pe care să le proiectăm așa cum ne proiectăm visele. Cu grijă, atenție, responsabilitate.
Casele active, sustenabile, sunt clădirile care combină eficiența energetică cu un confort foarte ridicat al utilizatorilor, un climat interior excelent și care este construită cu mare respect pentru mediul înconjurător.
Ideea unor astfel de case a devenit o normalitate. Visul nostru nu mai e îndrăzneț, e ceva normal, ce poate fi realizabil.
Casa activă pleacă de la visul nostru de a avea o casă aproape de pădure, care să respecte și mediul. Așa cum ne-am construit toate visele, așa îl vom costrui acum și pe acesta. Cu răbdare, cu decizii bune, cu arhitecți care au visat și eu viitor mai bun când s-au gândit la astfel de case.
Am învățat să nu mai amânăm. Să visăm și mai mult, și mai îndrăzneț. Și am învățat că felul în care trăim și ne construim casele poate fi mai bun, astfel încât să fie mai prietenoase cu mediul înconjurător, ca să lăsăm generațiilor următoare o lume în care timpul nu se mai oprește în loc.
Acum vrem să ne îndreptăm energia spre visul acesta: spre casa activă – pentru a trăi în armonie cu natura, simplu și fericiți. După același plan: cu gândul în inimă, fără grabă, vizualizând-o, cerând ajutorul și părerea unor oameni profesioniști, cu gândul că merităm, fără teamă și cu speranță.
Kathleen O’Meara a scris o poezie care se încheie așa: …”și au vindecat complet pământul/le fel cum ei fuseseră vindecați.” O lume frumoasă ține de alegerile noastre și de felul în care o construim. Și în lumea asta frumoasă am învățat să construim și case prietenoase cu mediul.
Articol scris pentru Spring SuperBlog.
One comment