Plimbările prin parc fac parte din rutina noastră zilnică. Asta dacă nu plouă, de fapt, dacă nu se oprește deloc ploaia. Cum a stat, plecăm în parc la explorat. Natalia a început să iubească mersul pe jos și ne plimbă (ea pe noi acum) prin tot parcul. Acum, cu vremea asta, dacă sunt și bălți după ploaie, parcul chiar e preferatul ei. Duminică a început prin a băga doar un pic un degețel. Uauu, e apă asta, și a continuat. Apoi toată mână, apoi și picioarele, a început să sară și la final s-a așezat în fund. Am mers și ne-am schimbat, și am revenit pentru încă o tură. Până nu se întunecă, nu intrăm în casă.
În plimbările prin parc am întâlnit o gramadă de părinți și copii. Tot ce citești în cărțile de parenting, fie la capitolul așa da, fie la capitolul așa nu, găsești pe aleile și la locurile de joacă din parc. Eu, înainte de Natalia, v-am mai spus, eram mama perfectă și nici una, care chiar avea copii, nu era mai bună decât mine. M-am salvat. Am făcut un copil și mi-am revenit. Așa am devenit și eu un părinte, foarte, sau mă rog, aproape foarte înțelegător cu ceilalți părinții. Zic aproape, pentru că sunt două categorii de părinți, pe care îi văd prin parc, care mă fac să strâmb din nas și să mă bucur foarte tare când copii lor le dau replici mai inteligente decât par părinții lor.
Prima categorie sunt cei care confundă parcul cu muzeul. Adică, de când intră și până ies copii aud: mai încet, nu pune mâna, nu mai alerga, vezi să nu cazi, stai aici, te murdărești, ștergi tot praful, uite ce e pe tine, nu băga mâna în gură. Păi, de ce îl mai aduci în parc? Să îi arați, uite dragul meu copil așa arată un parc? Nu îl aduci să alerge, să se cațăre, să se murdărească, să își facă prieteni, să stea mult, cât mai mult în aer liber? De ce nu are voie să atingă nimic? Există șervețele umede, geluri dezinfectante, APĂ.
Legat de hainele cu care copii au șters tot praful de pe tobogan, există și aici soluții. Sunt acum mașini de spălat și scumpe, și ieftine, detergenți și scumpi, și ieftini, haine la fel. Până și mașini de uscat rufe. Trăim vremuri foarte bune din punctul acesta de vedere. Avem atâtea lucruri care ne vin în ajutor. E mai simplu să nu speli atât, dar e mai bine să îl lași să fie copil. Și pe mine mă enervează să spăl, să le întind, să le așez după ce se usucă, dar ce vină are ea?
Apoi scuza cu își strică hainel sau papucii. Și le strică, da, dar eu de exemplu nu îmi propun să le păstrez să își îmbrace și ea copii cu ele. Oricum îi rămân mici.
Și aș vrea, așa măcar în treacăt să amintesc de sfatul: aleargă mai încet. Cum adică?
A doua categorie sunt cei care își mint copii, dar așa, într-un mod tâmpițel. De parcă cel mic, e și mic și prostănac. Am auzit odată o mamă, stătea pe o bancă lângă mine, care i-a spus băiețelului că nu merg la locul de joacă pentru că este închis, că a plouat. Locul de joacă era plin de copii. Mă gândeam ce o fi gândit copilul ei, care a văzut locul de joacă, totuși, plin de copii. Și cum adică un loc de joacă închis în parc? Dar, copilul e mic și e un fel de Gică fraierică. Puneți peste vârsta copilului mințit acum, 10 ani. Cine devine atunci Gică fraierică? Ahaa, exact, mama sau tata, sau chiar amândoi. Și ce o să îi spui atunci? Că nu e frumos să mintă? Dar oare unde a învățat?
Nu suntem perfecți, cu toții greșim sau le dăm replici nu tocmai potrivite ori inspirate. Cel mai important este să ne dorim să fim părinți tot mai buni pentru ei. Parcul chiar nu este un muzeu și nu e corect să ceri unui copil să nu se joace și să fie atent să nu se murdărească. La fel de incorect este să îi mințim gratuit și prostește.
Sursă foto: www.pexels.com
