Bun venit în lumea minunată a unui copil de trei ani, care fie nu vrea, fie nu îi place. Ce? Orice, oricând vrea ea. Ce lume minunată!
Din discuțiile noastre de zi cu zi:
– Natalia, hai la baie să te speli!
– Nu vreau!
– Natalia, hai la masă!
– Nu vreau!
– Natalia e timpul să dormi.
– Nu vreau nani!
Uneori la masă după ce mănâncă jumătate de castron de ciorbă o întreb: ”e bună ciorba, așa-i?”, iar ea răspunde: ”nu-mi place.”
Alt episod în magazin. Eu mă uitam la niște bluze, ea se învârtea peste tot. Ceva mai încolo o mămică cu un băiețel o văd și se îndreaptă spre ea. Mama băiețelului spune: ”uite ce fetiță frumoasă, întreabă-o cum o cheamă. Ea răspunde: ”Nu vreau vorbesc.” Și pleacă mai departe. Eu mă fac că nu cunosc fetița. 🙂
Altă dată în curtea grădiniței stătem de vorbă cu mama unui coleg de-al ei, care mai are un băiețel de câteva luni. Natalia se tot uita la bebeluș, iar doamna o întreabă: ”îți place bebelușul meu? Răspunsul vine repede: ”nu place bebelușul.”
Iar varianta asta cu: nu place bebelușul am auzit-o des spre foarte des, de câte ori trecem pe lângă un căruț. Și țipă în gura mare, uneori chiar și repeta să fie sigură că am înțeles mesajul. Dacă vă întâlniți cu noi și auziți asta, vă spun sincer, nu e nimic personal, cred că e doar perioada în care îi place să se audă spunând asta. 🙂
Discuție de curând, de la un control la medic. O asistentă o întreabă:
– Dar Natalia nu merge pe piciorușe?
Evident Natalia a pus-o repede la punct răspunzându-i:
– Natalia nu vrea piciorușe.
Dacă nu îi place ceva sau cineva ne informează imediat, la muzeu când a văzut cât de mari și fioriși sunt de fapt dinozaurii a spus că nu-i plac și vrea afară, când intrăm într-un loc unde miroase urât se strâmbă, pune mână la nas și scoate tot felul de onomatopee.
Sinceritatea asta a ei de la trei ani ne amuză și ne pune în situtații ciudate, în exact aceeași măsură. E simpatică atunci când își spune părerea, este ciudat când mai sunt și alții pe lângă noi. Tocmai de aceea vă spun că mie vârsta de 3 ani mi se pare mai dificilă decât celebrii ”terrible twos”.
Am auzit și citit o mulțime despre acești doi ani teribili. Stăteam cu ochii pe calendar și vedeam cum se apropie de doi ani și mă gândeam, Doamne, acum să vezi. Am scăpat cu bine. Adică, nu au fost așa teribili precum am citit. Cel puțin la noi nu. Am scăpat de aruncat pe jos prin magazine sau parc, de crize de plâns și furie în public ori acasă. Ei, așa supărări am mai avut, dar nu din alea care să ne facă să ne întrebăm cine este acest copil.
Prin urmare am scăpat cu bine și am ajuns în această perioadă în care vorbește și nu prea, vrea ceva și nu prea, știe ce vrea și nu prea. Mie abia acum mi se pare mai dificil.
Dacă nu vrea să meargă undeva, nu merge, dacă nu îi place de cineva spune, de cele mai multe ori chiar de față cu acel cineva, se îmbracă doar cu ce vrea ea, la magazin își pune singură în coș ce ar vrea să mănânce, ne spune pe cine nu mai vrea să primim în vizită pentru că a deranjat-o pe ea ceva și tot așa. Și nici cu poveștile nu prea mai ține. E uneori amuzant, dar când începi să îi explici că nu se poate mereu doar cum vrea ea, începe de fapt adevărata distracție. Mna, viață de părinte cu un copil de trei ani.
Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
