Știți momentul acela când descoperi câte o poză de când erai mic și își vine să râzi, când vezi cum erai îmbrăcat? Cum puteau ai tăi să te îmbrace așa și să mai și creadă că ești în regulă, perfect pentru a fi pozat. Adică, după ce că începuturile tale cu moda au fost tulburi, nu cumva să și uiți asta. Când mă uit la pozele mele în care apar într-un pulover din mohair, mă apucă melacolia și mă mai salvează din starea asta doar pozele cu sora mea îmbrăcată cu un fel de egări groși, împletiți și cu un model sinistru.
Vorbeam într-una din zile cu mătușa mea și ne-am adus aminte cum ne îmbrăcau pe noi când eram mici, noi fiind în acest caz: eu, sora mea și verișoara mea. Eu și verișoara mea, cred, cumva, am fost totuși în avantaj. Sora mea fiind mai mică, pe lângă faptul că purta doar ce credeau ai noștri că e frumos și i se potrivește, mai trebuia să se îmbrace și cu haine de-ale mele. Pe vremea noastră, de cele mai multe ori, ne cumpărau haine cu un număr-două mai mari, ca să ne vină și la anul. Adică ne luau cu ei la magazin doar ca să le probăm ca să știe cu câte numere să le cumpere mai mari, astfel încât să le purtăm ceva timp. În afară de papuci, aproape toate hainele mele erau ceva mai mari. Geaca de iarnă, sigur. Până nu am ajuns să îmi cumpăr eu una singura, am purtat niște geci oribile, în care mai încăpea o persoană. Din același motiv, să îmi vină și anul următor. Probabil semănam cu vreun personaj de basm care creștea într-un an cât alții în trei, de mi le luau așa mari.
Îmi aduc și acum aminte de un trening, pe care mi l-am dorit foarte mult dar, ghinionul meu a fost că era exact numărul meu, singurul model. ”E prea fix” și acum îl aud pe tata, așa că a decis să luăm altul. Unul mai mare, evident, să îmi mai vină și mai încolo. Era oribil, cu niște culori oribile, cu verde și roșu. De atunci, cred, urăsc această îmbrăcăminte. Ală a fost singurul trening din viața mea. Când eram la facultate și ne-au pus să mergem la un cros, am împrumutat o pereche de pantaloni sport de la prietena mea. Nici cu Natalia prin parc, nici la grătar, nici prin pădure, nici prin casă, eu nu mă îmbrac în trening.
Îmi plăcea să stau și frumos îmbrăcată prin casă, dar trebuie neapărat să mă schimb, nu cumva să fac genunchi la pantaloni. N-am înțeles asta niciodată. Adică, cum? Și, e ceva rău? Au rămas un mister al copilăriei mele, genunchii ăștia la pantaloni. Acum mă îmbrac ciudat prin casă, ca să nu spun chiar urât. Vedeți, când le tot spuneți ceva copiilor, la un moment dat se prinde. Și ce spui bine, dar și ce spui rău.
Acum, copii sunt îmbracați frumos. Există atât de multe haine și atât de multe magazine pentru ei, încât doar să nu vrei, nu ai avea cu ce să îi îmbraci frumos și pe măsura lor. Și dacă nu ai copii, la cât sunt de frumoase hainele pentru ei, e o plăcere să te plimbi prin magazine.
Cred că e un timp bun acum să fii copil.
Sursă foto: www.pexels.com