Când era Natalia mică, cel mai mult și mai mult îmi doream să mă pot plânge, fără ca cineva să îmi dea neapărat un sfat, o părere, ori să mă critice. Îmi doream doar ca cineva să mă asculte și atât. Să mă pot plânge. Și apoi să îmi văd liniștită mai departe de viața mea.
De obicei mamele când se plâng, vor doar să se plângă. Nu vor neapărat sfaturi despre cum să facă lucrurile altfel. Nu vor neapărat nici să fie foarte compătimite, ca și cum ființe mai amărâte pe lumea asta nu există. Le este greu, poate, în unele momente, dar le trece. Așa că vor doar să se plângă de un moment și atât, căci ele știu că vor veni și altele mai fericite și liniștite.
Nu vor să fie nici criticate. Deloc. În mintea mea e așa: orice mamă normală la cap, vrea tot ce este mai bun pentru copilul ei. Și încearcă cât poate de mult. Așa că o critică la adresa ei, spusă pe un ton superior sau chiar dojenitor, mi se pare ceva atât de urât. Sau nu. De-a dreptul enervant. Și trist… că suntem cam răi, gratuit. Acela a fost momentul, căci nu am scăpat nici eu de astfel de replici, când mi-am dat seama că într-adevăr, oamenii când îți spun ție ceva urât, nu este despre tine. Culmea, e mai mult despre ei.
”Cum o crești, așa o ai”, mi s-a părut de departe cea mai enervantă replică atunci când mă plângeam de ceva. Pentru mine copilul meu e perfect și când face prostii. Așa că mie îmi place cum am crescut-o. Doar că uneori sunt mai obosită sau am alte lucruri pe cap și mă enervez mai repede. Și aș fi vrut doar să mă plâng în voie, fără să mă simt mai prost.
Așa că lasați mamele să se plângă. Trebuie doar să le ascultați și să mai dați din cap aprobator, gen: da, da, înțeleg, și cam atât. Ele știu ce au de făcut. Dacă au nevoie de un sfat, îl cer direct. Dacă nu îl cer, lăsați-le doar să se plângă.
Mamele ar trebui lăsate să se plângă, iar copiii să se joace. Și gata. Toată lumea ar fi, simplu, mai fericită.
