Pe 9 septembrie, de la mic, la mare, am plecat cu inima cât un purice spre grădiniță. Era prima ei zi. Eu și tatăl ei, mai emoționați ca ea. Aveam o grămadă de întrebări în minte. Oare o să îi placă? Oare o să fie bine? O fi bună grădinița? Oare o să îi placă educatoarele? Oare le va îndrăgi? Și tot așa. Știți genul acela de întrebări, pe care orice părinte le are când începe copilul grădinița. De la zi la zi părea să fie tot mai bine, dar mai multe despre asta o să vă povestesc într-o altă postare. De fapt, acum nici nu am prea multe de povestit, pentru că atunci când ea a început să se învețe și noi să ne obișnuim cu ideea, în orașul nostru s-a luat apa. Și așa a rămas. Luată. De vinerea trecută și până acum, când scriu acest articol, nu a mai curs apă la robinet.
S-a luat hotărârea, pentru a nu se îmbolnăvi copiii, să se închidă toate școlile și grădinițele din oraș. De vineri am tot cărat zeci de litri de apă. Stăm la etajul patru…
Am spălat vasele în lighean, am spălat-o pe Natalia în lighean, altul, nu același. Vă vine să strâmbați din nas când citiți asta, așa-i? Sună cam ciudat. Închipuiți-vă cum este când trăiești asta. Să stai la bloc și să nu ai apă curentă. Nici un strop, zile întregi.
Am fost la mama să ne spălăm rufele și pe noi, așa cum trebuie. Stă aproape de noi, facem 40 de minute cu mașina, într-un oraș unde nu se ia apa niciodată. Nu înțeleg cum la unii se poate, și la alții nu.
Pe străzi vezi oameni cu bidoane și găleți, iar la izvoarele din oraș trebuie să te duci la o oră bună ca să nu stai mult la coadă. Poate ați mai văzut pe internet poza de mai jos:
E de la mine din oraș. La rând la apă de izvor stau toți oamenii aștia. Apă pe care trebuie să o care acasă, să urce nu știu câte etaje cu ea, ca să se poată spăla, cât de cât.
Nu mai zic ce plăcere este să gătești.
Astăzi ar fi trebuit să vină apă, dar am aflat dintr-un comunicat trimis de cei care ar trebui să rezolve problema, că s-a produs din nou o avarie. Și apropo de comunicate, și cel mai prost PR, unul care ar fi terminat facultatea la particular și s-ar fi dus numai la examene pentru prezență, tot le-ar fi scris mai bine.
Așa că tot fără apă și copiii acasă. Mai nou nu mai e țara te vrea prost, ci și nespălat. Oamenii sunt nervoși. Eu sunt nervoasă. Nici nu mai știm cine e de vină. De cine să ne luăm. Mai avem un pic și ne înjurăm între noi. De câte ori primim informări că s-a remediat avaria, începem cu ”Doamne, Ajută să nu mai crape pe undeva”. Să se umple odată rezervoarele alea, să curgă apă și la noi.
De fapt stați, că în România nu este vina nimănui. La noi e cu ”asta e, s-a întâmplat”, ”nu avem ce face”, ”am făcut tot ce am putut”.
Ghinion cum ar fi spus cineva. Da, ghinionul meu că stau în acest oraș. Mna, țevile sunt vechi, ce să facă oamenii, e vina lor că se sparg? Doamne Ferește, cum să faci investiții în România? Lasă că la noi merge și așa, și oricum avem memoria scurtă. O uităm și pe asta. Până în toamnă, și la anul în primăvară, se duce și mirosul urât din aceste zile.
Nu a înțeles nimic Natalia după prima săptămână de grădiniță. De ce azi mergem și după aia nu? Pentru că sistemul de învățământ este victima corupției, prostiei, incompetenței, care mănâncă țara asta.
Uite așa noi nu avem apă, alții nu au canalizare deloc, alții nu au gaze ori curent, alții drumuri, unele școli nu au wc-uri deloc și tot așa. Câte un pic, câte un pic…, până nu mai rămâne nimic.
Mai încercăm cu grădinița când vine apa.
Să nu mai râdeți de cei care se bucură când primesc găleți, indiferent de culoarea lor. Știți ce folositoare sunt? Un sfat: data viitoare să le umpleți și cu apă!
Sper că v-a plăcut acest articol, iar dacă vreți să fiți la curent cu toate postările vă invit să dați like și paginii de Facebook.
Tipic Onesti 😤