Când un copil vrea să plângă, nimeni și nimic nu îl poate opri. Orice motiv este bun. Că toboganul este galben și nu portocaliu. Că ciorba e prea acră și vântul bate prea tare. Că pietrele nu sunt de mâncat și mărarul nu are gust de pătrunjel. Și nu, nu vă gândiți că mi-au venit exemplele acestea pentru că am eu o imaginație bogată. Pe copii nu îi întrece nimeni. Știm cu toții cât sunt de creativi. Și o folosesc inclusiv pentru a căuta motive de plâns.
Oricare din aceste exemple pot fi motive serioase de plâns și supărare.
Zilele trecute am ieșit pe afară și Zen-ul Nataliei s-a făcut bucățele, așa cum s-ar face un bibelou fin de porțelan izbit de un elefant. Zob și alta nimic, pentru că nu am lăsat-o să stea în portbagaj. Ea acolo vrea, mai nou, să stea în mașină. În portbagaj. Serios? Păi, ce rost avea să mai înșir eu, argument după argument, că nu are cum să stea acolo.
Și-a plâns mult, cu lacrimi și jale în glas. Știu că uneori copii au nevoie să plângă. Și descopăr și ce motive sunt în stare să inventeze, doar să plângă.
Și m-am gândit că mai bine mă așez confortabil, că vreo jumătate de oră nu o să mă mai mișc, o iau în brațe și doar aștept. Aștept să îi treacă. Folosesc cuvântul magic: ”te cred” și apoi doar stau. Am citit la Urania Cremene că asta trebuie să le transmitem copiilor în astfel de momente: empatie. Îl credem și înțelegem că este supărat, este normal să se supere, dar tot nu rămâne. Și pentru că el simte că noi îl înțelegem, suntem alături de el, îi transmitem că e normal să se supere și îl acceptăm așa supărat cum este, o să trecem cu bine peste aceste momente. Îi transmitem, în același timp, că suntem fermi și nu cedăm la fiecare lacrimă.
Deci, i-am spus că îi înțeleg supărarea, dar nu poate sta în portbagaj. Apoi, cu mintea am plecat pe o plajă în Bali. Și am de gând să ”vizitez” toate plajele astea frumoase. După mă mut la munte, și tot așa …
Între timp, mă simt ca la o școală de dezvoltare a creativității. Ea îmi arată, de fapt, că în orice poți să pui o metaforă. Mai ales în plâns. Aici … portbagajul e o metaforă. 🙂
La voi, tot așa? Cu plâns când nici nu te aștepți, din te miri ce?
Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Eu nu am copii, dar am văzut foarte mulți care par să plângă aparent fără motiv. Dar asta cred că e doar părerea noastră. Motivul lor e chiar real și intemeiat din punctul lor de vederw.
Da, imi imaginez ca e foarte real, de asta ma straduiesc sa o inteleg cat mai mult.
Da, copii plâng din te miri ce. Și uneori au nevoie doar să se descarce. Eu, recunosc, când erau mai mici aveam mai multă rabdare. Înțelegeam că le pot strica toată ziua dacă le dau apă în cana de culoare nepotrivită.
De la o vreme nu mai reușesc. Îi îndemn să îmi verbalizeze lacrimile și să înțeleagă anumite lucruri. Și eu le zic că îi înțeleg, dar doar atunci când chiar o fac. Sau îi întreb direct: simți nevoia doar să plângi? Pot să te ajut? Sau vrei să stau doar aici lângă tine? Și de multe ori îmi răspund: nu știu de ce plâng, dar vreau să o fac. Ține-mă-n brațe! Sau, sunt obosit. Cred că plâng de somn. Odată mi-au zis: azi am râs toată ziua, acasă vreau să plâng. Nu e nimeni să mă vadă, ești doar tu.
Când cresc explică foarte bine ceea ce simt dacă ai răbdarea și intuiția să-i întrebi și să-i asculți.
*copiii, scuze!
Ma bucur ca ai impartasit asta cu mine, cumva sa inteleg cum va fi cand va mai creste. Si eu o mai intreb cum o pot ajuta. Din pacate, nu o inteleg foarte bine, mai ales ca inca nu vb foarte corect. Cu siguranta, cand va fi mai mare, o sa imi poata comunica.
Mi-a placut mult povestea cu azi am ras toata ziua, acasa plang. Dragii de ei, nici nu te mai poti enerva. 🙂
Daaa. Noi ii spunem „ora de plâns”. O lăsăm să se descarce și apoi parcă e alt copil.
Da, si eu am observat ca dupa un episod din asta, ea este ca o floare.
Cred ca ai făcut bine ca ai lăsat-o sa plângă, se calmează ea pana la urmă. Așa o sa fac și eu când o sa am un copil, o să-l răsfăț și o sa fac ce zice, dar cu măsură.
Da, mi-am dat seama ca in astfel de momente nu am ce face, decat sa o las sa se descarce. N
:))) ce haios ai povestit. Da e cu plans si cu tăvăleli pe jos dar cedez pana la urma. Pe sistemul înțeleptul cedează :)) de fapt cedează nervii mei și atunci eu ii ascult pe ei
Da, pai mai bine stai Zen, astepti sa treaca si sa vedem cum o fi pe mai departe. 🙂
Copiii chiar plang fara motiv de multe ori sau, cum ai spus si tu, cauta orice mic pretext sa inceapa.
Eu nu am copii, dar o am aproape pe nepotica mea si, cum nu-i convine ceva, imediat incepe sa planga. Empatia este singurul lucru care te ajuta in acele momente.
Da, exact, empatia e singura salvare. 🙂