Binele și răul au același chip. Foarte bine spus, atât de bine, încât mi-ar fi plăcut să le fi scriu eu pentru prima dată și să mi le atribuie toată lumea mie. Doar le-am citit dar au săpat adânc în creier și mi-au rămas ca pentru totdeauna de gândit. De câte ori mă uit în oglindă îmi sună în cap, ca un pendul într-o cameră goală, acesta cuvinte.
Când eram în liceu am participat la un concurs de eseuri. Tema era ”binele și răul în literatură” și atunci am folosit această expresie. Cineva m-a mustrat că nu ar fi așa. Poate nu e așa dar acolo sus în cerul care ne este acoperiș. Aici pe pământ e altfel. E binele și răul în același om. E bun și rău în acelați timp, ”totul depinde de momentul în care unul sau altul îi taie calea oricărei ființe umane.”
Mi-e silă de mine când am un chip urât și deși promit că niciodată, dar niciodată nu mai fac, se întâmplă ca răul din altul să scoată tot ce e mai rău din mine. Mi-e silă și nu mă suport. M-aș jupui și aș arde tot răul. M-aș tot duce. Dar am obosit de atâta drum, de făcut bocceluța și plecat, încât rămân. Rămân și strâng amintiri urâte pentru că așa cum am mai spus, toate rămân pe pământ.
… și cel mai ciudat sau greu, alege ce vrei, mi se pare cât de simplu și cu câte plăcere ne luăm chipul cel rău, cât de ușor rănim, aruncăm cuvinte, lovim, adorăm să-i facem pe alții să sufere, avem o satisfacție bolnava în ochi și-n suflet. Nu ne simțim mai bine după, dar atât de bine în timp ce suntem răi. Iar chipul cel bun…ne chinuim să îl păstrăm, ne chinuim să iubim, să dăruim, să înțelegem, să ascultăm. E cel mai simplu să fii rău, chiar dacă cel mai nociv.
Fiecare zi vine cu alt chip. Mereu și mereu….
