Era ziua în care să dădea cu ojă. O zi pe care o amâna mereu. Ura să facă asta și în plus avea niște degete mici cu unghii subțiri. Nu era neapărat o mână urâtă dar cumva prea mică. De fiecare dată când își dădea unghiile cu ojă își aducea aminte de tatăl ei. Nu-l mai văzuse din liceu. Plecase, și nici ea nu l-a mai căutat. I-au mai rămas câteva amintiri. Cum ar fi asta cu mâna. O strângea în mâna lui mare și bătătorită, o pupa și se minuna cât este de mică. Era doar o frântură din mici amintiri.Mereu se așeza la geam să vadă dealul care se înălța în fața casei. Era urât acum. Nici verde, nici nins. Așa, într-o așteptare. A frigului, a căldurii? Cui îi pasă?Mirosul acela puternic de ojă a inundat camera imediat cum a deschis sticluța și a acoperit parfumul de flori de câmp a lumânării. Era doar un miros greu și o ustura ochii. Tot timpul când se dădea cu ojă mii de gânduri îi treceau prin minte. Râdea singură sau se întrista de ale vremuri pățanii. Ar fi vrut să termine repede. Nu a avut niciodată răbdare. Nu avea nici acum. Și statul ăsta, așa în fața geamului, îi scoatea și câțiva dragoni din cap. Îi era frică dacă într-o zi nu îi va mai putea stăpâni. Mereu spunea că trupul nostru nu e impermeabil ca o pelerină de ploaie deși poate uneori ar fi indicat. Dar nu. Prin trupul ăsta trec către suflet toate câte ni se întâmplă. Le simțim pe toate așa cum am simți picurii reci de ploaie. Uneori e ca după o zi caldă de vară dar alteori e ca într-o zi rece de toamnă. Toate ajung acolo și încep să sune ciudat. Și de acolo încep să se transforme în întrebări și imagini. Îi era teamă că într-o zi după atâtea ploi sufletul va îmbătrâni de tot, se va chirci și va arâta ca o bucată de amintiri plină de riduri. Urâtă și aproape toxică. Urmează partea cea mai cruntă. Să stea să i se usuce oja. Mirosul acela ciudat îi intra în unghii. Încerca să nu dea prea tare din mâini să nu i se șteargă oja proaspătă de pe unghii. Rareori îi și iesea. Așteptând nimic, cu mâinile întinse drept, se uita aiurea pe geam către deal … ”De nu mi-ar mai trece atâtea tâmpenii prin cap! Ce viață …”
