Pare un titlu de carte dar e doar o vechime de pe cartea de munca. Am vederea de la geam spre cimitir. Stiu care sunt perioadele cand mor cei mai multi, cand e liniste la Capela, cand e ora la care se ingroapa mortii, recunosc de departe un mormant care te curand a inghitit pe cineva. Am invatat si locurile in care sunt mereu aprinse lumanari. Stii si fara sa te uiti pe calendar cand e duminica. E seara in care cimitirul e cel mai luminat. Imi vine mereu in minte Bacovia, ”Sunt cativa morti in oras, iubito” … si sunt destui. M-am obisnuit si mi se pare normal. Momentan e cel mai sublim spectacol al vietii. Pare infricosator dar la un moment dat te inveti si pare normal. Probabil m-am prins mai bine ca oricine ca povestea asta cu moartea e ceva atat de firesc.
Eram la spital, inainte sa intru sa iau un interviu pentru stiri, in camera din fata cabinetului. Cateva doamne aveau prioritate. Era vorba de analize. Eu pot sa astept. Si aud tot felul de povesti cu vii si morti. Una din asistente isi numara anii in campul muncii. 18 ani la morga. Oooo, la naiba. 18 ani printre morti. Ma intrebam cu colegii mei de la radio daca mai are vreo teama pe luma asta. Doamna aia e mai obisnuita cu mortii decat cu vii. Pare o idee buna de carte dar e vorba doar de o viata aici. Si o meserie. Pentru ea, o meserie ca oricare alta.
