Asfaltul era așa moale încât aveam impresia că intru cu totul în el și fiecare pas îmi părea tot mai greoi. Drumul înapoi spre casă era tot mai lung. Genunchii parcă se uitau unul la altul și se rugau să mai reziste; un pic, doar un pic. Vorbeau între ei și se plângeau; al dracului de viață.

Mi se părea că nu mai ajung acasă, deși nici acolo nu mă aștepta ceva deosebit. E o casă simplă, cu o cameră cu pereți galbeni pal și de cele mai multe ori reci. Tavanul era sus, prea sus. De câte ori ridicam capul îmi părea că e atât de sus, ca cerul. Am multe cărți aruncate prin toate colțurile. Pe cele mai multe le-am și citit. Nici nu mai știu de unde le am pe toate și despre ce sunt. Sunt maldăre peste maldăre. În fiecare dimineață ies până în centrul vechi al orașului. Nu știu de ce am deprins acest obicei, poate pentru că am tot auzit că mișcarea face bine. Și de altfel, mă încântă ideea că am de unde pleca și unde mă întoarce. Deși, de o bucată de vreme, vin și plec, doar singur.

Dar, mă ajută, oricum, plimbarea asta. Nu am de gând să renunț la ea prea curând. Mă mai opresc la anticariatul din spatele bisericii vechi cu ziduri groase și găurite, și îmi cumpăr câteva cărți. Asta când am mai mulți bani. Continui să îmi cumpăr cărți vechi mai mult pentru miros, pentru că de la o vreme nu prea mai citesc nici una. Zic mereu că nu am timp, deși timpul ăsta nu îl împart decât cu mine.

Când merg pe stradă, mereu pe aceeași parte dreaptă, pe lângă aceleași clădiri, pe aceeași alee din parc, pe lângă aceleași bănci, doar alți oameni, mă gândesc la câte un poem de-a lui Eliot. Încerc să găsesc câte unul potrivit pentru fiecare zi. Îi știu aproape toate poemele. Era preferatul meu și mereu le vorbeam studenților mei despre el. Asta pe vremea când m-ai predam.

”Glasuri de copii în livadă,

Între timpul înfloririi și al roadelor;

Capete aurii, capete trandafirii

Între vârful verde și rădăcină.

Aripă neagră, aripă castanie, zboară ușoară;

Douăzeci de ani și adio, primăvară;

Azi mă doare iară, mâine-o să mă doară,

M-acoperă, dară, lumină-n frunzară;

Cap auriu, aripă neagră-n vânt,

Cânt blând,

Sfânt cânt

Frânt vrând zborul în măr.”

E plăcut să găsești un autor despre care crezi că ți-ar fi putut fi prieten. Și crezi ca un tâmpit ca a scris pentru tine.

Am atâtea zile proaste în care mă apucă crizele și îmi vine să fug înapoi în casa mea. După ce ai trăit o viață ca la carte, te trezești singur și îți dai seama că nu e nimic diferit între tine și cei care au trăit cum au vrut și pe apucate. Dacă e să ți se întămple ceva, nu scapi, oricât de ordonat ești. Nu ești mai fericit, nici mai mulțumit, nici mai împlinit. Poate mai obosit. E spleen. Și atât. La sfârșit tot singur ajungi. Dar ce să mai schimbi, când așa ai crezut că trebuie să trăiești.

Am fost un profesor respectat, am avut o soție frumoasă, care acum cred că e cu altcineva, nu am avut niciodată copii. Nici eu și nici ea nu ne-am dorit. Noi credeam că doar oamenii egoiști vor copii cu disperare. Și n-am făcut. Ea a plecat. Eu am cedat nervos și atât. De atunci nu mai fac nimic, doar mă plimb. M-aș fi apucat de băut dar nu e pentru mine. Mi-e rău prea tare de la băutură.

Eram așa amețit în ziua aia. Nici nu dormisem bine. Mă apucase niște nervi, așa din senin. Mi se mai întâmplă. Mă enervez pe amintirile care vin iar și iar. După ce am mers ca de obicei, am avut senzația aia ciudată că nici măcar nu mai știu unde sunt. M-am speriat ciudat și îmi venea în gând doar faptul că ”viața este foarte lungă”. M-am derutat și mai tare. Eu nu vreau să mai trăiesc atât și nu așa. Fără scop. Și am plecat spre casă, în fugă, mi se părea. Dar, de fapt, mă mișcam greu. Și drumul spre casă era foarte lung acum ….

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *