Astăzi e luni, așadar e ziua poeziei și începem această săptămână cu Ion Barbu.

Ca fruntea mea să poarte diademul
Ce fulgeră-n albastrele palate
Am ridicat oștiri nenumărate
Și-ncrezător, dezlănțuii blestemul.

Dezlănțuii mulțimile-ntrunite
Și năpădită fu întreaga zare
Iar vremea prinse-ncet să desfășoare
Fuiorul ei de ore nesfârșite…

Mult timp, în pragul porții opaline,
Am stat s-aștept herladul biruinții,
Am stat să-ntreb cuprinderile minții
De crainicul trimis, ce nu mai vine.

Nu vine, căci spre culmile-nghețate
Oștirile n-au vrut să se îndrume,
N-au mai dorit podoaba fără nume
Și n-au găsit albastrele palate.

Încât, sub vântul aprig de ispite
S-au răzlețit din țară-n altă țară…
Și-acum se-ntorc în turme istovite
Hlamida să-mi sărute și să moară.

Oștirile se-ntorc. În juru-mi zborul
Și umbra morții darnic se împarte;
Pe când, prin doliul sălilor deșarte
Cu pați sonori pătrunde Învingătorul…

(Ion Barbu – Înfrângere)

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *