Ne-am așezat toți trei la masă. Mi-a făcut observație că nu i-am pus șervețel, așa cum primește ea la Kolping, centrul educațional unde merge de când grădinițele de stat sunt închise. I-am pus șervețul frumos. Ea și-a așezat furculița și cuțitul. S-a așezat pe scaun. Noi ne-am apucat hulpavi să mâncăm. Ea și-a împreunat mâinile și a spus rugăciunea. ”Tatăl nostru”. Apoi a făcut cruce și s-a apucat de mâncat.
A făcut așa cum a învățat tot la Kolping. Asta nu am știut noi să o învățăm. Dar ea e un copil norocos și ce ne scapă nouă, găsește în oamenii minunați, care se întâmplă să ajungă în jurul ei.
A spus rugăciunea ușor, în șoaptă. Cu degetele ei mici a făcut semnul crucii la final, a zâmbit și s-a apucat de mâncat.
Eu m-am oprit. Un singur gând mi-a trecut atunci prin minte: e un om mai bun ca noi.
Și asta m-a bucurat nespus. Asta mi-a făcut ziua minunată.