E aproape mijloc de noiembrie și încă nici urmă de frig. Sunt doar nopți reci și dimineți cu ceață, care se ridică în favoare unui soare care încă mai încălzește. E prea cald încă să scriu, mai degrabă vreme bună pentru citit. Două ideii încropite într-un text așteaptă prima brumă groasă pentru a prinde contur și a se transforma într-un fragment serios. Pentru că țin la amintiri, uneori mai mult ca la timpul prezent, pentru poezia de luni, am găsit un sonet al unui scriitor pe care l-am cunoscut la Toamnă Bacoviană, într-o toamnă mai rece și mai gri. Mai întunecată și mai spornică la scris.
Iubirea doar Iubirii se închină,
deși adesea chipu-i stă pe cruce,
deși o sorb durerile năuce,
ea nu-și coboară frumusețea-n tină.
Ca valea de miresme-n pânza-i fină,
statura ei în irizări străluce,
cum adevăru-n propria-i răscruce,
cum purități în ploaia cristalină
Iubirea-i spre Iubirea de idee
stăruitor în dezlegări savamte,
văluitor ca veșnice maree –
Tu urci mereu miraju-acestei pante,
spiralic vârf în căile lactee,
spre a intra în slava ei andante …
(Radu Cârneci – Triumful Iubirii – Sonetul CIII)
