De cele mai multe ori până și ziua de ieri este prea departe de ce suntem astăzi. Ne naștem, creștem și învățăm să avem vise, dorințe,  speranțe. Nu învățam cum să le și păstrăm. Suntem schimbători, din motive, o mie. Pentru că ne dorim altceva, pentru că ne este teamă de dureri, pentru că nu mai țintim atât de sus, pentru că ne-am obișnuit, pentru că nu mai vrem, pentru că avem impresia că nu mai putem.Când, pentru Festivalul Luminii de la Onești, mi s-au cerut câteva cuvinte din postările mele de pe blog, care să se potrivească cu tema evenimentului, am luat la ”răsfoit” paginile. Și ce sentiment ciudat. Ce vroiam, ce credeam, ce am ales, ce am devenit. Cumva, au stat toate, față în față, la aceeași masă.”Ce vroiam” în haine ponosite, pe ici colo prea vechi pentru vremurile astea. O bătrânică, îmbătrânită devreme. Cicălitoare, care are ceva de spus, mereu în șoaptă și cârcotaș.”Ce credeam” un adolescent plin de aere, care vede lumea cum vrea el și crede că poate schimba multe. Un veșnic optimist, ușor arogant. După fiecare replică are un zâmbet năstrușnic. ”Ce am ales” o persoană calmă, cumva împăcată în lipsa celor doi de mai sus. Nici colorată, nici ștearsă, nici vorbăreață. Oarecum simplă. Pe cât plină de regret, pe atât plină de împăcare.

”Ce am devenit” … și ușor se conturează chipul meu care fredonează încet ”but dreams come slow and they go so fast”.

 

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *