”Ce zi este?” și ”Ce mai mâncăm?”

”Ce zi este?” și ”Ce mai mâncăm?” sunt întrebările care mă chinuie în vremurile acestea. De pe la mijlocul lui martie, de când stau acasă, vă închipuiți că îmi este tot una în ce zi mă trezesc. Astăzi este marți, am verifcat informația înainte să scriu, dar la fel de bine ar putea să fie și vineri. Cui îi pasă?

Mă simt atârnată undeva deasupra timpului. El se scurge în legea lui și eu nu am nimic împotrivă cu asta. În fiecare dimineață preț de câteva secunde caut cu disperare un reper care să mă ajute să mă dumiresc. În ce zi m-am trezit? Ar fi de râs, dar vă zic că senzația asta de gol, un gol fără timp, este foarte ciudată.

Referitor la dată, adică dacă este 3, 23 sau 30 a lunii, sunt și mai pierdută. Aici eram pierdută și înainte de pandemie. Nu am memoria numerelor. Deloc. De exemplu, nu știu exact câți ani împlinesc anul acesta. O întreb pe nașa mea. Suntem născute în același an și aceeași luna. Ea pe 29, eu pe 31. Când nu știu, o întreb pe ea: câți ani facem anul acesta? Și după 10 minute uit.

Deci,  pentru un om pe care îl bulversau numerele și timpul, pandemia asta l-a năucit de tot. Șah mat.

Dacă pe 15 mai nu pun o poză de pe afară, să îmi dați un semn vă rog. E posibil ca eu să fiu în altă zi.

Și am și povești din astea pline de penibil legate de pierderea mea prin timp.

Prin liceu, pesemne că așa aiurită m-am născut, m-am trezit în miez de noapte speriată că am dormit prea mult și am uitat să pun ceasul să sune. Era 12 noaptea, dar eu țineam ceasul invers și cu ochii cârpiți de somn și bulversată total, credeam că e 6 dimineața. Pe vremea aceea nu aveam telefon mobil așa că eu am prins ceasurile acelea deșteptătoare care sunau de te trezeau și din morți. Faptul că eu văzusem că este 6 m-a făcut să sar ca arsă din pat. Făceam naveta la școala și mă trezeam în fiecare dimineață la 05:30. M-am îmbrăcat în grabă, m-am repezit la baie și pe hol când mă încălțam a venit tatăl meu să mă întrebe unde doresc să plec așa grăbită la 12  noaptea. Când mi-a arătat ceasul mare de pe perete m-am simțit ca un om care și-a pierdut mințile.

Altă dată am stat în gară să aștept trenul mai bine de o oră pentru că eu în loc de 13:45 am înțeles 12:45. Și când să mă duc să o întreb pe doamna de la bilete de ce nu mai vine trenul, mi-a trecut prin cap să mă mai uit o dată pe panoul cu mersul trenurilor. Am ridicat ochii, am tras adânc aer în piept, m-am uitat la ceas și m-am așezat resemnată pe bancă.

Și acum, de curând, aveam o ședință la școală. De fapt, un fel de întrunire a comitetului de părinți. Nu mă întrebați cum am ajuns aici, că nici mie nu mi-e clar, nici ce trebuie să fac, pentru că am lipsit de la ședință. Era pe 31 octombrie și eu m-am dus pe 1 noiembrie. M-am și îmbrăcat frumos, am consumat și fond de ten, și parfum. Când m-am apropiat de școală am văzut că eram cam gol și poarta închisă. M-a fulgerat o idee. Am scos foaia din geantă cu anunțul privind ședința și ce urma să se discute. M-am uitat la data îngroșată chiar, m-am uitat la telefon la dată și am făcut stânga-mprejur spre casă. Nu îmi venea să cred că iar mi s-a întâmplat mie.

Așa că vă puteți închipui cum mă simt acum.

În ce privește cea de a doua întrebare, aici încep să mă enervez. Nu mai am idei și nici chef. Nici chef să mă mai gândesc, d-apoi să gătesc.

La început a fost așa. O, ce bucurie, de acum am timp să gătesc, să fac de toate. Adică tot ce mi-a fost poftă să mânânc dar nu făceam din lipsă de timp sau chef. Supă cu găluște, macaroane cu brânză, ciorbe de tot felul, cremă de zahăr ars, ostropel, tocănițe. Tot ce nu am mai mâncat de mult, am mâncat acum. Înainte veneam de la serviciu și găteam orice se prepară foarte repede. Ne era foarte foame așa că de cele mai multe ori o friptură și o salată era varianta aleasă. Acum ne-am făcut de cap.

Nu m-am îngrășat, că eu nu mă îngraș. Glumesc. 🙂 Încă îmi vin blugii, deci cred că mai pot mânca un pic.

Am ajuns să iubesc și leușteanul. O mână proaspată în ciorbă face minuni.

Dar gata, mi-am făcut toate poftele. Si eu, si soțul meu, și Natalia. Am mâncat și gătit de toate. Nu mai am ideii. Nici chef. Așa că întrebarea ”ce mai mâncăm azi?” nu îmi produce decât puțini nervi.

În rest, totul e bine. 🙂

Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.