L-am descoperit pe Julian Barnes în cartea ”Sentimentul unui sfârșit”, despre care am scris aici. Așa cum spuneam și atunci, e o carte în care cuvintele se așează bine unele lângă altele, atât de bine încât cititul curge lin, cu respirații scurte. M-am îndrăgostit de autor, de stilul său simplu, de scriitura sa, care îți ajunge la suflet. Autorul îți povestește cu drag, parcă stai cu el, într-o cafenea mică, la o masă lângă geam.
Pe același Julian Barnes l-am reîntâlnit și în cartea ”Niveluri de viață”, care cuprinde trei eseuri: ”Păcatul înălțimii”, ”La același nivel” și ”Pierderea adâncimii”. Dacă atunci când le citești pe primele două e autorul pe care îl știi, în ultimul eseu e atât de intim, încât ai impresia că și-a aruncat sufletul prin foi și ți-e teamă și să le întorci. Să nu-l rănești, să nu îl întrerupi.
Cartea îi este dedicată lui Pat, soția sa, despre care povestește mai multe în ultimul eseu. Moartea se întâmplă, și i s-a întâmplat și lui. Soția sa a dispărut brusc din viața lui. Și s-a gândit la toate lucrurile pe care nu au mai apucat să le facă împreună.
”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Și lumea se schimbă. S-ar putea ca oamenii să nu observe pe moment, dar nu contează. Lumea s-a schimbat oricum”, așa începe primul eseu, ”Păcatul înălțimii”. Aici ne povestește despre zborul cu balonul care reprezenta libertatea care se ”gudura pe lângă două mari puteri: vântul și vremea.” Este o poveste frumoasă despre cea mai arzătoare dorință a omului: să zboare.
”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum, uneori merge, alteori nu”. Și, nu merge. Cel puțin, nu a mers de data asta. Povestea de dragoste din al doilea eseu, ”La același nivel”, dintre o actriță și un aventurier englez, se termină trist pentru că ”fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere”. Și povestea aceasta este despre durere. E scrisă cumva, parcă, să te pregătească, pentru marea durere din ultima poveste.
”Pui laolaltă doi oameni care n-au mai fost puși laolaltă până acum. Pe urmă, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, unul dintre ei e luat. Și ce e luat e mai mare decât suma a ceea ce-a fost”. Soția lui este ”luată” și povestește tot ce a simțit din aceal moment.
De când a fost diagnosticată, cu o tumoare pe creier, și până la moartea sa trec 37 de zile. După acest trist eveniment autorul încearcă să lege amintiri despre ultimele lucruri pe care le-a făcut soția sa, să se obișnuiască fără ea, să treacă prin aceleași locuri acum singur, să-și reia obiceiurile.
”Am fost împreună treizeci de ani. Eu aveam treizeci și doi când ne-am cunoscut și șaizeci și doi când a murit. Inima vieții mele; viața inimii mele”.
Nu are cum să nu te impresioneze. E un discurs despre iubire și durere. Unul din cele mai frumoase și mai sincere.
Julian Barnes este unul din scriitorii mei preferați. Este ”un magician al inimii”, așa a fost numit de juriul Man Booker, 2011, și dacă o să aveți plăcerea să îl descoperiți o să înțelegeți de ce.
A fost o bucurie faptul că am descoperit această carte și asta sper să simți și tu dacă o vei citi.
Sper că v-a plăcut acest articol, iar dacă vreți să fiți la curent cu toate postările vă invit să dați like și paginii de Facebook.
