Am tot citit zilele trecute o știre care, de data asta, aș fi vrut să nu fie adevărată. Doar că am văzut-o în prea multe locuri și între timp cei care au postat nu au șters doar mesajul, ci și pagina cu totul, așa că mă tem, că de data asta este reală. Știrea este așa: mamele nu se mai pot interna cu copii mici la Spitalul de Pediatrie din Brașov. Adică, sunt internați singuri, doar copiii, iar părinții sunt anunțați când cei mici se externează pentru a veni după ei. Motivul: limitarea răspândirii virusului Covid-19.
Am citit despre acest lucru pe Facebok și pe câteva bloguri. Unele mămici au povestit despre această situație revoltătoare, în care nu au avut ce face în fața acestei decizii a Spitalului Clinic pentru Copii Brașov. Apoi am găsit-o și pe aceste site-uri de știri din Brașov: aici și aici.
Când am citit nu doar că mi s-a strâns inima, dar mi-a readus în minte niște episoade din viața noastră despre care nu ne place să vorbim prea mult, pentru că dor.
Dincolo de decizia lor, nu doar inumană, anormală, ci și ilegală, la fel de inuman, aberant și lipsit de orice urmă de respect mi s-a părut răspunsul lor la această decizie, postat pe pagina de socializare, ștearsă acum. Ei au răspuns așa:
”În perioada pandemiei, am decis să înternăm copii bolnavi, în locul mamelor însoțitoare. Suntem convinși că vom fi înțeleși corect, că în această perioadă de criză sanitară, prioritară este viața copiilor bolnavi și nu însoțirea acestora pe perioada internării, ocupând paturi necesare internării altor micuți.”
Ocupând paturi? De când o mamă primește și ea pat? În cel mai fericit caz un scaun, uite, eu de exemplu, nu am primit nici măcar un scaun când am fost internată cu Natalia, am împărțit patul cu ea.
Iar ironia de la început cu ”mamele însoțitoare” nu m-a făcut să râd, ci mai degrabă să mă intristez și mai tare. Mamele nu sunt însoțitoare, sunt mame. Cum poate un copil de un an, doi ori trei ani să stea singur în spital? Ce traume îi provoacă acest lucru?
Să vă povestesc ce am văzut eu. Căci, din păcate, eu am văzut un astfel de copil, bolnav, lăsat singur în spital. Închid ochii și îl aud și acum cum plânge.
Natalia vea 9 luni când într-o după-amiază a făcut brusc febră. Mare. I-am dat antitermice, nu i-a scăzut, a crescut și am plecat cu ea la Urgențe. Ne-au internat. A fost una din cele mai urâte experiențe. Secția de pediatrie… așa cum vă imaginați. Tristă. Personalul, hmmm, depinde de tură. Unii mai drăguți, alții roboți, care nu știau că lucrează cu oameni, în special copii. Nu am înțeles exact nici până astăzi ce a avut Natalia. Ba a fost răcită tare, ba a avut o enterocolită. Doctorița mă certa pe mine că răspunde greu la tratament. M-am internat miercuri, iar luni i-am zis că vreau să mă externeze. Pe proprie răspundere, doamnă! Exact, doamnă. Și dusă am fost.
Joi dimineață în salonul de lângă mine a fost adusă o fetiță, cred cu doar jumătate de an mai mare ca Natalia. Singură. Nu știu de ce nimeni din familia ei nu s-a internat cu ea. De joi, până luni dimineață când am plecat, s-a ținut de gratiile pătuțului și a plâns. Obosea, adormea, se trezea și începea iar să plângă. O văd și acum cum se ține de gratiile pătuțului și plânge, și plânge.
E drept că am văzut asistente și infirmiere care se duceau la ea, încercau să o liniștească, dar nu prea puteau. Altele îi spuneau să stea cuminte, să nu mai plângă. Cum ar putea un copil de nici doi ani, să stea singur atâtea zile, fără să știe ce i se întâmplă, să se simtă rău, să vadă persoane străine și să nu plângă. Să stea cuminte în pătuț.
O mamă internată și ea atunci cu un băiețel a început să plângă. Ne-am gândit să mergem cu rândul la ea, să o mai luăm noi, dar asistentele nu ne-au lăsat. Nu știu, ceva că mai rău îi facem, că nu o să putem sta mereu cu ea, că trebuie să stăm cu copiii noștri, și mai tare o să plângă.
Când am citit știrea asta am auzit din nou plânsul acela de copil și am simțit iar tot ce am trăit în acele zile în spital. Frică. Dezamăgire. Și din nou multă frică.
Asta face un copil internat singur în spital, fără ”mame însoțitoare”. Plânge. Plânge până nu mai poate și cade de oboseală și apoi o ia de la capăt.
Nu știu de ce mama aceea nu s-a internat cu copilul, nu o pot înțelege, încerc să nu o condamn. În acest caz a fost o decizie a mamei. Legat de Spitalul Clinic pentru Copii din Brașov, a fost decizia conducerii. Ilegală.
Conform ordinului Ministrului Sănătății nr. 1284/2012 în cazul copiilor până în 14 ani internați, se acceptă prezența unui aparținător, dacă se solicită acest lucru, iar în cazul copiilor între 14-18 ani se poate accept prezența unui aparținător, cu acordul conducerii.
Asta face un copil singur în spital. Plânge. Vă spun, că am văzut eu. Vă rog să nu îi lăsați singuri. Iar un spital, oricare ar fi el, de oriunde, nu poate decide ceva, fără să respecte legea. Iar Covid-ul nu este o scuză să nu respecte legea.
Tare mi-ar plăcea să existe mai mult respect față de copii. Și față de părinți. Și ajung la cea de a doua poveste. La începutul anului am fost la București la un controlul oftalmologic cu Natalia, care a trebuit făcut sub anestezie generală.
Deși am întrebat de nu știu câte ori ce urmează să îi facă, cum, să știu exact ce se întâmplă, tot nu am știut. Pentru că mi-au spus, dar într-o altă ordine. Adorme, o lăsați și apoi se uită la ochi. În realitate au luat-o de lângă mine înainte să adoarmă. A venit o asistentă și a luat-o. Am întrebat-o ce face și mi-a răspuns exact așa: ”da ce ați vrea să intrați în blocul operator.”
Nu aș fi vrut, dar aș fi vrut să știu dinainte că ne despărțim cât încă este trează. Eu m-aș fi pregătit sufletește și aș fi încercat să fac să nu pară așa traumatizant. Eu plângeam, ea plângea.
Cu respect și dragoste, așa ar trebui să ne purtăm cu copiii noștri, dacă vrem un viitor mai bun.
Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Of, ce trist! 😔 Mi se pare inuman!
Este.