Nu știu cum se întâmplă, pur și simplu, unele cărți au o altfel de soartă. Nu de a fi terminate repede, ci de a sta cât mai mult pe noptieră. Deși îmi place să citesc și dacă mă apuc de o carte o duc destul de repede la capăt, s-a întâmplat de vreo câteva ori să las cărți neterminate. Le încep, le las deoparte, mă apuc de altele, mă întorc înapoi la cartea dintâi, mai citesc un pic, o închid … și Dumnezeu știe când o mai deschid.
Singur pe lume de Hector Malot a avut soarta asta. Eram mică atunci când m-am apucat de ea … aveam senzația că nu se mai termină niciodată. A rămas în biblioteca tatălui meu. De multe ori am spus că o voi relua, dar încă nu a venit acel moment.
Aceeași poveste și cu romanul lui Steinbeck, La răsărit de Eden. Din primăvară am început-o și de atunci am închis-o pentru altele. E o carte bună, chiar foarte bună, dar …
Mi-am propus să o termin, măcar, până la finalul verii …
De pe lista cărților neterminate îmi vine în mine și cartea Cuvinte de acces a lui Jean Baudrillard. Am împrumutat această carte crezând că o citesc dintr-un suflet, dar se pare că au trecut mai multe luni și nici nu am terminat-o, nici nu am înapoiat-o. Sper să îi vină și ei rândul.
Se întâmplă … ca soarta unor cărți să fie pentru a sta mai mult pe noptieră. Sau printre alte cărți în bibliotecă. Cărțile sunt ca oamenii.
