De obicei scriu când adoarme Natalia, la prânz. Astăzi, am deschis laptopul, mă uitam la ea cum doarme și …cumva mi s-au șters din minte toate ideile. Era o zi de miercuri, acum doi ani, la ora 17.00 când ne-am văzut pentru prima dată. Și, de atunci toată viața noastră s-a schimbat. Și a mea, și a tatălui ei. Și, atât. Ce aș putea să mai spun mai mult, ce aș putea să spun mai frumos. Îmi vine o idee și apoi multe amintiri și iar mă uit la ea.

Deci, nu știu ce să scriu. Nu știu cum să scriu despre asta. Astăzi face doi ani și … ea este puiul nostru de om minunat. Ea ne colorează viața și pereții. Ne face să râdem și să fim sensibili. Ne arată limitele și ne împinge să le depășim. Ne dă putere. Ne obosește. Ne-a mai schimbat. Viața noastră e altfel.

E minunat așa.

S-a trezit. 🙂

A fost odată o fetiță care iubea Eugeniile și în fiecare zi mânca una. Ea își traducea banii în Eugenii. Într-o zi era cu mama ei la cumpărături și a văzut o girafă.

– Vreau și eu girafa aceasta, a spus fețita.

– Nu puteam să o cumpărăm acum. 

– Cât costă?

– 30 de lei. Adică cam 10 Eugenii. Asta înseamnă că dacă o vrei chiar acum, 10 zile nu vei mai avea Eugenii.

– Bine, atunci mai aștept. De fapt, cred că nici nu vreau așa mult girafa.

Unde este pisica ei de pluș? Pe unde o fi piesa aia de la Lego? Ai văzut suzeta? Unde o fi peria ei de păr? În fiecare zi se întâmplă să am o astfel de întrebare. Eu mereu am senzația că pierd lucrurile. O fi și asta vreo boală, dar nu am îndrăznit să caut pe internet. Știți vorba aia: ”ce nu știi, nu te doare.” Soțul meu exasperat, cred, de întrebările mele care încep cu unde este, într-o sâmbătă, în care mai întâi a dispărut suzeta, apoi pisicuța de pluș și apoi peria ei de păr, din mers, așa, m-a întrebat: ”unde sunt? unde să fie? prin casă. Doar nu avem vreo gaură neagră pe aici, unde dispar lucrurile.”

Pe vechea uliță Oituz, acum unul din bulevardele centrale, în locul unor case dărăpănate de lut și cărămidă, se începea construcția parcului din Onești, pe atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este un parc mare ce se întinde pe o suprafață de 14, 22 de hectare. Am putea spune că avem un oraș mic, cu trei bulevarde, dar cu un parc mare și frumos, locul de întâlnire și de plimbare al locuitorilor. Știți cum este în orașele mici, parcă toată lumea se știe cu toată lumea și parcul cu aleile lui multe, cu locurile de joacă, cu lacul cu nuferi, este locul preferat de toți: copii, mame, tați, bunici, tineri îndrăgostiți.

Când Natalia se apropia de vârsta de un an, și imediat după, cea mai des întrebare pe care o primeam era: merge? Acum se apropie de doi ani, mai precis vineri va fi ziua ei și cea mai des întrebare primită acum este: face la oliță?, urmată de: vorbește? Referitor la oliță, ce să spun, nu pare prea încântată de ideea asta. Răspunsul ar fi teoretic da, face, practic, nu. 🙂

În urmă cu doi ani și jumătate ne mutam fericiți în apartamentul nostru abia achiziționat, pentru care mai avem de plătit rate la bancă fix 27 de ani și 6 luni. Îmi aduc și acum aminte ziua când am ieșit de la notar cu actele semnate și cheia. Ne-am dat mâna cu foștii proprietari, ne-am urcat în mașină și am plecat spre casa noastră. În sfârșit. Era luna mai, o zi de miercuri, sâmbătă urma să avem nunta. Imediat după nuntă ne-am apucat să ne amenajăm noul nostru apartament. Eram nerăbdători, bucuroși, încântați. Dar … amenajarea unui apartament pare un fel de antrenament pentru vreun maraton ceva. În cazul nostru, cum apartamentul este la etajul patru, la cât am cărat și câte drumuri am făcut, zici că ne pregăteam să cucerim Everestul.