Paulo Coelho spunea într-una din cărțile sale că ”binele și răul au același chip”. Deși, poate ni se pare că sună ciudat, adevărul este că noi suntem deopotrivă și buni, și răi, contează doar să avem contexte în care să ne manifestăm binele. De cele mai multe ori, de sărbători, fie Crăciun sau Paște, au loc cele mai multe acțiuni caritabile, dar, este de ajuns oare? Nu ar trebui să avem mai multe contexte în care să ne manifestăm binele, indiferent de perioada din an? Bursa Binelui – proiectul celor de la BCR este răspunsul la aceste întrebări. Ar trebui să facem bine tot timpul anului, ori de câte ori putem. Să dăruim, să aducem un zâmbet, să (re)dăm încredere, să construim, să ajutăm, să sprijinim … să facem, pur și simplu, bine, cât mai mult, cât mai des.

Eram în mașină, toți trei, mergeam la cumpărături. La radio erau reclame: mai sunt 31 de zile până la Crăciun spunea o doamnă, cu voce drăguță. Mă gândesc: Doamne, ce puțin, când s-a dus timpul acesta? Unde se duce, când se duce? Natalia își scăpase pisicuța de pluș … nu am mai auzit la ce era reclama. Printre gânduri și căutând sub scaun jucăria, am prins doar finalul, era ceva cu familia în jurul mesei. A început apoi melodia lui Kenny Chesney:

Mama mea este foarte frumoasă. Nu doar că este mama mea, ci pentru că ea chiar este frumoasă. Noi stăm tot timpul împreună, așa că pot spune că o cunosc foarte bine. Cred câteodată, chiar mai bine ca tatăl meu. Dacă începe să se încrunte, mai bine îți cauți ceva de treabă sau în cazul meu, fugi. Uneori tata face glume dar la final, doar el râde. Îmi vine să îi spun: o, nu ai încurcat-o! Se prinde în următoarele secunde și el. Oricum sunt simpatici.

 

”You know I love you, I always will
My mind’s made up by the way that I feel
There’s no beginning, there’ll be no end
‘Cause on my love you can depend”

Pe ritmurile melodiei ”Love is all around”, a celor de la Wet, Wet, Wet, începea seara noastră magică. Primul nostru dans în calitate de sot și soție. Dansam la nunta noastră de vis, pentru care ne-am pregătit cu emoție și nerăbdare.

Săptămâna trecută a fost destul de aglomerată, am avut de dat din cărți, și am ieșit foarte des cu Natalia. Plecam de dimineață, după micul dejun, ca până la prânz când o lua somnul să ne întoarcem acasă și treburile să fie rezolvate. În toate zilele când am ieșit cu ea, cel puțin o persoană a simțit nevoia să îi spună să dea suzeta jos din gură pentru că este mare. Nu am înțeles niciodată, deși am tot auzit multe replici de când am devenit mamă, de ce unii oameni simt nevoia să se comporte cu copii altora ca și cum ar fi al lor. De ce ar interesa pe cineva străin dacă Natalia are sau nu suzetă? Sau de ce o țin eu în brațe? Aș putea fi un pic, dar doar un pic, nepoliticoasă și spun că are suzetă că așa vor mușchii ei și o țin în brațe pentru că așa vor mușchii mei. Și, v-aș mai ruga, de data aceasta foarte politicos, să nu vă mai faceți griji pentru ea. De educația și creșterea ei ne ocupăm doar noi, părinții ei și ne descurcăm foarte bine, mulțumim. Și, dacă de obicei încerc să vă răspund politicos, nu vă culcați pe urechea aceasta, că nu se știe într-o zi în ce pasă proastă mă prindeți.

”Apariția lui Dean Moriarty a declanșat acel episod din existența mea pe care l-aș putea numi viața mea pe drum.” Așa începe romanului lui Jack Kerouac, ”Pe drum”, pe care l-am citit într-o noapte de Revelion. M-am îndrăgostit de scrisul lui și mi-am dorit să fiu și eu un fel de Dean Moriarty, așa că m-am făcut blogger de travel. Și eu, sunt acum mai mereu pe drum.