Despre nivelurile de viață …

Iul 29

L-am descoperit pe Julian Barnes în cartea ”Sentimentul unui sfârșit”, despre care am scris și aici. Așa cum spuneam și atunci, e o carte în care cuvintele se așează bine unele lângă altele, atât de bine încât cititul curge lin, cu respirații scurte. M-am îndrăgostit de autor, de stilul simplu dar cu cuvinte alese, de scriitura care îți ajunge la suflet. Autorul îți povestește cu drag, parcă stai cu el, într-o cafenea mică, la o masă lângă geam.

Pe același Julian Barnes l-am reîntâlnit și în recenta carte ”Niveluri de viață”, care cuprinde trei eseuri: ”Păcatul înălțimii”, ”La același nivel” și ”Pierderea adâncimii”. Dacă atunci când le citești pe primele două e autorul pe care îl știi, la ultimul, e atât de intim, ai impresia că și-a aruncat sufletul prin foi și ți-e teamă să le întorci. Să nu-l rănești, să nu îl întrerupi.

Cartea îi este dedicată lui Pat, despre care este și ultimul eseu. Moartea se întâmplă și i s-a întâmplat și lui. Soția sa a dispărut brusc din viața lui și i-a rămas în față o mulțime de lucruri pe care nu le-au mai făcut.

”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Și lumea se schimbă. S-ar putea ca oamenii să nu observe pe moment, dar nu contează. Lumea s-a schimbat oricum”, așa începe primul eseu, ”Păcatul înălțimii”. Aici ne povestește despre zborul cu balonul care reprezenta libertatea care se ”gudura pe lângă două mari puteri: vântul și vremea.” Este o poveste frumoasă despre cea mai arzătoare dorință a omului: să zboare.

”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum, uneori merge, alteori nu”. Și, nu merge. Cel puțin, nu a mers de data asta. Povestea de dragoste din al doilea eseu, ”La același nivel”, dintre o actriță și un aventurier englez, se termină trist pentru că ”fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere”. Și-n povestea asta, e cu durere. E scrisă cumva, parcă, să te pregătească, pentru marea durere din ultima poveste.

”Pui laolaltă doi oameni care n-au mai fost puși laolaltă până acum. Pe urmă, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, unul dintre ei e luat. Și ce e luat e mai mare decât suma a ceea ce-a fost”. Soția lui este luată și povestește tot ce a simțit după. Parcă taie din el. De când a fost diagnosticată cu tumoare pe creier și până la moarte au trecut 37 de zile. Și după, destule în care încerca să lege amintiri despre ultimele lucruri pe care le-a făcut soția sa, să se obișnuiască fără ea, să treacă prin același locuri singur, să-și reia obiceiurile.

”Am fost împreună treizeci de ani. Eu aveam treizeci și doi când ne-am cunoscut și șaizeci și doi când a murit. Inima vieții mele; viața inimii mele”.

Nu are cum să nu te impresioneze. E un discurs despre iubire și durere. Poate unul din cele mai frumoase, dar sigur cel mai sincer.

 


Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/ghili/public_html/wp-content/plugins/facebook-like-and-comment/comments.php on line 21