L-am descoperit pe Julian Barnes în cartea ”Sentimentul unui sfârșit”, despre care am scris și aici. Așa cum spuneam și atunci, e o carte în care cuvintele se așează bine unele lângă altele, atât de bine încât cititul curge lin, cu respirații scurte. M-am îndrăgostit de autor, de stilul simplu dar cu cuvinte alese, de scriitura care îți ajunge la suflet. Autorul îți povestește cu drag, parcă stai cu el, într-o cafenea mică, la o masă lângă geam.

Pe același Julian Barnes l-am reîntâlnit și în recenta carte ”Niveluri de viață”, care cuprinde trei eseuri: ”Păcatul înălțimii”, ”La același nivel” și ”Pierderea adâncimii”. Dacă atunci când le citești pe primele două e autorul pe care îl știi, la ultimul, e atât de intim, ai impresia că și-a aruncat sufletul prin foi și ți-e teamă să le întorci. Să nu-l rănești, să nu îl întrerupi.

Cartea îi este dedicată lui Pat, despre care este și ultimul eseu. Moartea se întâmplă și i s-a întâmplat și lui. Soția sa a dispărut brusc din viața lui și i-a rămas în față o mulțime de lucruri pe care nu le-au mai făcut.

”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum. Și lumea se schimbă. S-ar putea ca oamenii să nu observe pe moment, dar nu contează. Lumea s-a schimbat oricum”, așa începe primul eseu, ”Păcatul înălțimii”. Aici ne povestește despre zborul cu balonul care reprezenta libertatea care se ”gudura pe lângă două mari puteri: vântul și vremea.” Este o poveste frumoasă despre cea mai arzătoare dorință a omului: să zboare.

”Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum, uneori merge, alteori nu”. Și, nu merge. Cel puțin, nu a mers de data asta. Povestea de dragoste din al doilea eseu, ”La același nivel”, dintre o actriță și un aventurier englez, se termină trist pentru că ”fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere”. Și-n povestea asta, e cu durere. E scrisă cumva, parcă, să te pregătească, pentru marea durere din ultima poveste.

”Pui laolaltă doi oameni care n-au mai fost puși laolaltă până acum. Pe urmă, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul, unul dintre ei e luat. Și ce e luat e mai mare decât suma a ceea ce-a fost”. Soția lui este luată și povestește tot ce a simțit după. Parcă taie din el. De când a fost diagnosticată cu tumoare pe creier și până la moarte au trecut 37 de zile. Și după, destule în care încerca să lege amintiri despre ultimele lucruri pe care le-a făcut soția sa, să se obișnuiască fără ea, să treacă prin același locuri singur, să-și reia obiceiurile.

”Am fost împreună treizeci de ani. Eu aveam treizeci și doi când ne-am cunoscut și șaizeci și doi când a murit. Inima vieții mele; viața inimii mele”.

Nu are cum să nu te impresioneze. E un discurs despre iubire și durere. Poate unul din cele mai frumoase, dar sigur cel mai sincer.

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *