Am spus sau nu … pentru că se întâmplă ce azi îi place foarte mult, data viitoare să nu mai fie pe placul ei. Dacă azi i-a plăcut ghiveciul de legume, data viitoare când îi fac din nou, să fie fix ziua în care ea nu are chef să mănânce ghiveci de legume. Și, cum e mai mare, lucrurile se tot complică. Adică, acum zice clar nu, nu și îmi arată spre frigider. Eu trebuie să înțeleg: ia vezi, nu găsești altceva mai interesant, că eu nu mănânc ce mi-ai pus aici, în farfurie. Altă dată, varsă mâncarea din farfurie și apoi mi-o arată și spune gata. Adică, ce nu înțeleg? E farfuria goală, deci gata masa. Pare amuzant, dar uneori când face așa după o zi în care am măturat și dap cu mopul de nu știu câte ori, m-am jucat de-a tot ce a vrut ea, am pictat și spălat după, am dansat, am cântat, am sărit prin pat, am mai întins niște rufe, am înghețat prin parc, cât s-a jucat ea un pic la aer, am spălat vase, multe vase … îmi vine să dau cu unghiile varul jos de pe pereți. (ca să mă exprim metaforic)

Îmi place foarte mult să beau cafea. Parcă dintotdeauna. M-am născut să iubesc cafeaua și după ce am născut, m-am convins că va fi o dragoste pentru totdeauna. Ce m-aș fi făcut fără cafea în diminețile alea după încă o altă noapte nedormită? Băută pe fugă, mai dulce, mai amară, cu mai mult lapte sau fără… nici nu mai conta. Cafeaua mea dragă, doar să fie. 🙂 Îmi place și mirosul de cafea. Miroase a începuturi fericite. Dar, doar mirosul de cafea îmi place, nu și chestiile care miros a cafea, de exemplu creme, săpunuri, loțiuni, geluri de duș. Mirosul ăsta artificial nu îmi place.

Nu mă pricep prea mult la culori. Șiu să mă uit la ele. Poate, să mă și bucur de ele. Dar, uneori, fără curaj și fără prea multă imaginație. Spun despre mine, câteodată, că îmi place verdele. Nu știu de ce îmi vine să spun asta. Nu mă pricep deloc la pictură. Mi se blochează mâna în fața unei hârtii albe. Iar despre pictori … știu puțini și puține lucrări. Știu despre Ștefan Luchian, pictorul florilor,  pentru că aveam în bucătărie o copie după celebrul tabloul cu Anemone. Era lângă ușa ce dădea în balcon. Și acum văd acest tablou când închid ochii. Iar chipul pictorului român îmi aduce aminte de Van Gogh. Îl mai știu pe Grigorescu și pe Munch. ”Urletul” lui mă face să mă gândesc la Bacovia, preferatul meu. Știu de Monet și Manet, pentru că așa am reținut ușor ce sunt paronimele. Cam atât despre pictori. Despre picturi … am una singură întipărită în minte. Am văzut-o la Palatul Culturii din Iași, cu ani în urmă, nici nu eram în liceu. Era o femeie într-o rochie albastră. Albastru ăla mi-l aduc și acum aminte. Nu știu pictorul. 

Un lucru pe care mi l-am propus, de când a apărut pe lume și de care mă țin și acum chiar dacă îmi mai dau foc la valiză, este să nu o mint. De multe ori i-am spus soțului meu, când era mică, și ne uitam la ea când doarme, că eu nu vreau să o mințim, chiar dacă asta înseamnă că ne va fi un pic mai greu. Și, abia acum ne este, că a început să ceară, să arate, să vrea insistent. Dar, nu, nu vreau, pur și simplu, să o mint și să mă folosesc de replici caraghioase doar pentru a evita plânsul ei. 

Eram la un loc de joacă. Natalia se juca cu un băiețel. Vorbeam cu mama acestuia și cu coada ochiului văd cum ea se duce spre un tobogan înalt. Prea înalt pentru ea, după părerea mea. Fără să mă gândesc vreo clipă, m-am întors cu tot corpul spre ea, am făcut ochii mari și i-am spus ”nu poți, ești mică.” Ea s-a uitat mai mult prin mine, decât la mine, și a continuat să urce pe el. A putut. A fost foarte atentă, nu s-a dezechilibrat nici un milimetru, a ajuns sus, s-a așezat frumos și s-a dat pe el. Când a ajuns jos, râdea. M-am simțit tare rău. Dacă m-ar fi ascultat? …