Știți oile acelea care sar gardul până adormi … una, două, trei, patru, cinci, cinci și un pic, și pe la șase poate că deja dormi. Ei bine, îmi este milă de bietele oi care sar gardul ca să adoarmă Natalia. Săracele de ele, păi, se usucă pe picioare de la atâta sărit gardul și ea nu mai adoarme. Una, două, trei, patru … o sută, două sute, trei sute … …

Numai aici pe blog am scris câteva articole în care m-am plâns cum copilul  nostru spune des, spre foarte des, ”nu” (aici de exemplu). Eram odată în mașină, toți trei, și în urma unui dialog foarte productiv cu Natalia, când după fiecare întrebarea de-a mea, ea răspunde fie cu ”nu, fie cu ”nu, nu”, tatăl ei a concluzionat: ”băi, copilul nostru nu știe să spună da.”

Se pare că sunt o gazdă foarte bună, de vreme ce timp de 3 săptămâni răceala nu a vrut să plece de la mine. Și nici acum nu mă simt prea bine. În caz că vă întrebați de ce nu am mai dat nici un semn … de asta. Nu am fost plecați prin vreo vacanță exotică, fără semnal la telefon sau internet. Am stat în pat și atunci când a fost nevoie m-am mișcat ca un zombie prin casă. Gândeam în reluare și îmi era imposibil să nimeresc tastele de la laptop.

Cum convingi un copil să ia medicamente? Nu îl convingi. De fapt, ar fi trebuit să dau acest răspuns la final, ca să citiți tot articolul, dar m-am gândit că nu are rost să vă dau speranțe degeaba. V-am spus că am început anul răciți, toți, de la mare, la mic. Și când ajungeam la administrarea pastilelor la cel mai mic din familie, ne loveam de un zid. Unul mai mare și mai puternic, chiar și decât cel pe care și-l imaginează Trump la granița cu Mexicul. Cum dormeam prost, pentru că abia puteam să respir, am citit toate articolele posibile, găsite, despre cum să convingi un copil să ia medicamente.