Iată că am ajuns și la perioada frumoasă în care vorbim despre prieteni. Pentru că de mai multe ori m-a luat de gât și mi-a spus că eu sunt prietena ei, am zis să scriu aici. Să ne rămână amintire pentru ziua în care, cu siguranță, nu voi mai fi chiar așa interesantă pentru ea. Știți ce zic. Cam pe la adolescență.
Seara înainte de culcare e momentul nostru de sporovăială. Cum ne punem în pat, bea laptele, închid becul și începe. Ușor, în șoaptă, mă strigă: mamaa. Și după ce zic da, începe să îmi povestească de pe la grădiniță. Ce a mai făcut, cine a plâns, cine a căzut, ce a zis doamna, ce a mâncat și ce nu a mâncat.
Îmi spune de prietenii ei. Pe care îi are și pe care nu îi mai are din diferite motive. O fetiță a lovit-o și nu mai vorbește momentan cu ea. Alta plânge prea mult și nu îi place. Am întrebat-o de un băiețel și a zis că nu e prietenul ei că e urât. Upppsss.
Până acum o săptămână a fost prietenă cu un băiețel, iar aseară mi-a zis de altul. Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu celălat și a fost după modelul ”ochii care nu se văd, se uită”. Nu a mai venit la grădiniță, nu mai știe nimic de el, prin urmare, nu mai sunt prieteni.
Apoi s-a întors cu totul spre mine, m-a luat de gât și mi-a spus: mama, tu ești prietena mea.
Mi-a mai spus de câteva ori. De fiecare dată m-am bucurat. 🙂
Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.
