Grișul cu lapte, orezul cu lapte și friganelele. Astea sunt gusturile copilăriei mele. Deși, știu că Natalia trăiește o copilărie diferită de a mea, cu cereale de ovăz, semințe de chia, tapioca, avocado, mango, papaya, pui și ouă bio pe care dai o căruță de bani, lapte uht și iaurt grecesc, vreau să o mai iau cu mine, în mașina timpului, și să aterizăm într-o bucătărie cu gusturi mai obișnuite mie. Mașina timpului arată ca o crăticioară în care torn lapte, pun câteva linguri de griș și învârt, ușor, ușor. E ca o oră de terapie. Îți zburdă liber toate ideile prin cap, când amesteci acolo. Mereu îmi vine să râd că în urmă cu câțiva ani nici nu știam cum se face grișul cu lapte. Părea o rețetă secretă a bunicii. Când lucram la radio, o colegă, mi-a descifrat secretul, când i-am spus că mi-e așa poftă de un griș cu lapte. Uau, ce chestie, așa de simplu e? Părea că are în spate o întreagă filozofie. Știați că grișul de grâu expiră? Nici atât nu știam.  Un castron ei, un castron mie. Eu mai fur startul și îmi pun și dulceață. O cină, cât o copilărie întreagă.

Orezul cu lapte trebuie să aibă aromă de scorțișoară iar friganelele, îmi plac acum cu un pic de vanilie. Sunt gusturi care mă fac să îmi aduc aminte de copilărie. O, da, era o vreme în care eu eram copilul. Acum sunt de cealaltă baricadă. Îi plac, și le mâncăm amândouă, fiecare din castronul ei. Îmi aduc aminte de cum mâncam cu sora mea. Fiecare se grăbea să termine prima ca să mai poate lua de la cea care rămânea ultima. Se lăsa cu ceartă. 🙂

Mă bucur că îi plac și așa ”gustă” din timpurile în care a crescut mama ei. Nu e nici o nostalgie. E doar o bucurie să mai gust din deserturile cu care am crescut eu. E normal să trăiască alte vremuri. Să mănânce mai bine, mai diversificat. E doar un semn al evoluției. Nu îmi plac prea mult oamenii care se folosesc de expresia ”pe vremea mea” ca de o piatra filozofală, ca și cum doar atunci era bine. Cred că fiecare generație se pregătește în felul ei, pentru viitorul pe care îl va trăi. Normal că Natalia nu va juca șotron și nici elastic nu cred că va sări. Și asta nu înseamnă că nu va avea o copilărie fericită. Sunt doar alte vremuri. Alți copii. Alte posibilități. Alte oportunități. Alte caractere. Alte capacități.

Eu o plimb prin copilăria mea cu gusturile iar ea mă învață cum se mănâncă chestiile astea de care nici nu auzisem până acum ceva timp. Habar nu aveam cum arată tapioca sau semințele de chia. Cum se mănâncă? Avocado… ohoooo. Nu înțelegeam exact ce e cu el și ziceam că nu îmi place. Asta pentru că nu știam cum să îl mănânc. Acum îmi place. Are un gust de nucă, chiar un gust foarte bun dacă e copt bine. Mango nu îmi place, deși îmi plăceau gelurile de duș cu miros de mango și mereu mă gândeam că dacă așa miroase fructul ăsta trebuie să aibă un gust extraordinar. Nu miroase nici ca gelurile mele de duș iar gustul e un pic piperat. Deci, nu. Ei, îi place. Papaya, da. E un fruct bun.

Facem shimb de experiențe culinare și gusturi. Azi griș cu lapte și mâine avocado cu pere. Ieri, azi, mâine, se întâlnesc toate la o masă, într-o bucătărie.

 

Sursa foto: www.pexels.com

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *