Îl mai știți pe Greuceanu, cel care se dădea de trei ori peste cap când avea probleme? E cel care a salvat Soarele și Luna de la Zmei. Eiii, viteazul nostru din basme are o soră. O cheamă Natalia. Este curajoasă ca el, deși nu are nici doi ani împliniți, dar e pe aproape. Ar putea și ea să salveze oricând Soarele și Luna și s-ar lupta cu toții zmeii fără frică. Asta dacă ar fi nevoie. Dar Slavă Domnului, încă suntem pe timp de pace. Ea se dă de trei ori peste cap doar pentru a se transforma într-un copil care nu o mai aude pe mama ei. Hop, hop, hop, de trei ori peste cap și gata, Natalia a dispărut. E doar un copil care seamăna cu ea dar, cred că nu e ea, odată ce nu îmi răspunde. Și, crede că poate face orice. Și, mama ei crede că o durere de cap o așteaptă fix după colț.
În cele mai multe momente ale noastre ne înțelegem bine. Chiar foarte bine. Floricele pe câmpii, steluțe colorate, liniște și fericire. Ei, dar uneori se transformă. Și, să vezi atunci provocări.
În zilele alea nu mănâncă nimic. Întinde mâncarea peste tot și dacă simte că am tensiunea crescută ori începe să plângă ori bagă un zâmbet din acela forțat și ștrengăresc. Împinge farfuria și îmi spunea, ea mie, răstit GA-TA. ”Nu e gata, că nu ai mâncat nimic.” Se uită la mine și începe să plângă, instant. Tot așa, instant, îmi crește și mie tensiunea.
Aruncă tot ce are prin mână, uitându-se fix în ochii mei. ”Natalia, ține bine paharul să nu îl scapi. Se va sparge.” Și, nici o reacție. Apoi aud poc; tocmai a aruncat paharul pe jos. Poc, a făcut ceva și în capul meu. Închid ochii și mă gândesc că ea e mică, îmi repet povestea despre cortexul prefrontal dar tot aș vrea să devin invizibilă ca să nu mă transform într-o cotoroanță.
Uneori vine își ia laptele și se duce pe canapea să îl bea liniștită. Dar, alteori, în momentele alea în care are chef să se transforme, ia laptele și îl întoarce invers. Face numai picuri pe jos. De data asta zici că suntem în Hansel și Gretel. Apoi se duce pe canapea, varsă și pe ea și apoi o linge. Îmi vine să mănânc biberonul ăla și cred că un pic și pe ea.
Îi stau câteodată în cale ușile de la dulap. Zici că s-a angajat la firma de mobilă, la secția Verificări rezistență uși dulapuri. Nu aude dacă o strig. Nici o micro-celulă nu se mișcă la numele Natalia. Nu aude când îi spun să nu mai trântească. Mă duc spre ea. Și, și atunci se uită repede la mine, o mai trântește o dată și fuge râzând. Îmi crește tensiunea instant. Mi se usucă gura. Respir, sau măcar încerc, adânc.
Alteori apa din cadă e problema și ia cu găletușa și o toarnă pe jos. Știe că o scot dacă mai face asta dar, la fel ca în cazul dulapurilor de mai sus, mai varsă una așa rapid până ajung să o scot.
Și… uite așa trăim noi într-o lume minunată de basm. Când cu prințese, când cu zmei, când cu veselie în palat, când în vremuri tulburi.
Când eram prin liceu am citit într-o revistă că atunci când ți se acumulează nervi și frustrări să te duci într-un loc pe unde nu trec foarte mulți oameni și să țipi cât poți de tare până simți că te-ai eliberat. Mergeam cu o prietenă pe câmpul gării, în orașul natal, adică undeva pe un câmp lângă gară, unde erau niște locomotive vechi și oameni mai deloc și țipam. Apoi mergeam și ne luam câte o ciocolată. Vreo zi-două așa aș pleca și aș tot țipa. Și, apoi ar putea continua liniștită viața noastră cu personaje din basme. 🙂
Cum abia pot să dispar o oră două, mai bine mai fac o cafea.
Sursă foto: www.pexels.com