Am intrat grăbită în baie. Am o oglindă mare și dintr-o dată mă opresc cu ochii în ea. Ăăăăă, eu cunosc privirea asta de undeva. Aaaa, exact așa se încruntă și Natalia! Vai, serios, exact așa. De câte ori am auzit asta, nu am crezut niciodată. M-am oprit și m-am analizat un pic în timp ce mă scălămbăiam în oglindă. Da, da, m-am convins, fix ca ea. Mi-a luat aproape doi ani să mă prind, eu mama ei, în timp ce prieteni care ne vizitau mi-au spus asta de când avea câteva luni. 

De câte ori am auzit asta, ia uite cum se încruntă, fix ca tine, un colț al gurii se strâmba și un ochi se dădea repede peste cap. Ahaaa, da, fix, bate-ți câmpii. Acum că e mai mare, ea se încruntă mai des și așa am reușit și eu să mă prind, ca da, pe ici, pe colo, în punctele esențiale, semănăm. Nouă ni se pare amuzantă. Adică un pui de om se încruntă serios în fața noastră.

Dar, partea bună de aici e că m-am lămurit și eu cu privire la felul încruntăturii. Adică, să nu mai sufăr eu de mania persecuției degeaba, că nu are nimeni nimic cu privirea mea. Pur și simplu, se pare că aici semănăm. Dacă atunci când va fi mare se va încrunta la fel, să nu îi spuneți nimic, pentru liniștea și pacea în lume, și chiar a voastră. Că, dacă seamănă cu mine și la felul în care își rezolvă nervii, pfff, o să pară că se ciocnesc planetele. Și, când omul e nervos, cel mai bine este să îl lași în pace.

De la tatăl ei a luat multe, cele mai multe să spunem chiar, inclusiv zâmbetul forțat, cu toți dinții. Acela este zâmbetul folosit când face ceva nu tocmai bun. La fel îl folosește și tatăl ei. Când simte probabil că mă încrunt și se aud în depărtare tunete, bagă zâmbetul ăla cu toți dinții, însoțit întotdeauna de replica: ”ei, hai, glumeam, mai glumim și noi, ce, nu știi de glumă? Tatăl tău nu îți spunea bancuri când erai mică?”

Ea încă nu face propoziții atât de complexe, dar cred că urmează. Zâmbetul este exact la fel. Zilele trecute la cină a făcut numai prostii. A aruncat mâncarea, apoi a întins iaurtul peste tot, i-am dat un pahar de apă și a vrut linguriță, că avea chef să bea pic cu pic, a aruncat paharul de nervi că nu vreau eu, să fac exact cum vrea ea, a vrut salată că a văzut la noi, a mâncat un pic  apoi a început  să o arunce. Atunci i-am spus că de data asta chiar m-a enervat. A sărit calul tare. Când a văzut că nimeni nu mai râde și eu chiar sunt supărată, a băgat exact zâmbetul acela, instant când m-am uitat la ea. Adică ce, eu chiar nu știu de glumă? A avut și ea o seară mai proastă.

Doar că probabil o să o învețe tatăl ei că zâmbetul acela nu prea mă mai cucerește.

Nouă ni se pare comic când o vedem cum imită ceea ce facem noi, așa pur și simplu. Ieri, s-a băgat în pat în locul meu și s-a învelit ca mine, apoi a scos afară un pic, piciorul drept. A fost un moment din acela în care parcă te vezi pe tine. Ți se pare amuzant și te duci să îl strângi tare în brațe și să îl drăgălești.

Cam așa este la noi cu moștenirea genetică…

 

Sursă foto: www.pexels.com

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *