Femeile din mine …

Era aproape miezul nopții. Liniște în casă. Toți dormeau. Eu citeam cartea Sidoniei Drăgușanu, ”Doamna cu ochelari negri”. Întorceam cea de-a 296-a pagină, eram aproape de final și îmi fugeau gândurile printre ultimele rânduri din carte. Mă gândeam la toate personajele pe care le-am descoperit în carte și la toate femeile din mine, la vârste diferite. În stânga mea dormea liniștită Natalia, la picioare pisica ei neagră toată. Mi-am dat seama că acum nu e doar liniște în casă, e liniște în general.

(Sursă foto: arhivă personală)

”A fost odată ca niciodată …” și  ”… au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”  citeam în basmele care mă făceau să visez frumos la Făt-Frumos. Credeam că despre asta este iubirea. Și atât. Că e ca în basmele copilăriei. Dar, în realitate, mai degrabă e cu încercări și reușite. Cu lacrimi și uși trântite. Cu emoții și fericire. Cu împliniri și dezamăgiri. În viața reală câteodată îl cunoști pe Făt- Frumos, dar nu e chiar cel potrivit. Câteodată de la depărtare pare Făt-Frumos, dar de aproape, mai degrabă, balaurul cu șapte capete.

Când crești, iubirea este mai degrabă așa cum o povestește Sidonia Drăgușanu. În cartea ”Doamna cu ochelari negri” personajele trec prin atâtea întâmplări și povești de iubire, încât începi o pagină și pui pauză, și te gândești la tine.

A fost o vreme când eram Elena și aveam o prietenă Claudia, eram două prietene, ca cele din nuvela cu același nume. Eram două prietene care vorbeam, una peste alta, despre iubire. Ne dădeam dreptate și ne plângeam de iubirile noastre. Abia acum îmi dau seama că de fapt, atunci, iubirile noastre nu prea contau. Noi eram mai fascinate să avem despre ce să vorbim pe îndelete. Știam că sunt doar iubiri trecătoare. Și pe atunci nici nu ne păsa.

Apoi am fost ca Lisse din nuvela ”Batista roșie”. Tăcută, naivă, credulă, care credea că doar un bărbat îi dă sens și o salvează. Habar nu aveam că salvarea vine doar de la mine. Dar am aflat târziu. După ce ani s-a consumat iubirea. În zadar, căci și Elefterescu meu s-a făcut nevăzut. A plecat, iar mie nici măcar o scrisoare nu mi-a lăsat. M-a lăsat doar cu ochii în soare și inima bucăți.

Și la fel ca Lisse am strâns maxilarul tare și mi-am căutat alte brațe repede. Să mă salvez și să uit. Am fost mai norocoasă ca ea. M-am oprit la timp din jocul acesta.

Și din Lisse am devenit Ruxandra. De data asta nu îmi păsa decât de mine. Și am avut și eu un Mihai Udroiu, care nu îmi trimitea flori ci mail-uri, cărora într-o zi le-am dat brusc shift-delete și gata. Abia peste ceva timp mi-a părut rău. Pentru că eram eu un om rănit, i-am rănit pe alții. Gratuit, și cu plăcere. Pentru că am vrut și eu să simt cum este să fii Elefterescu. Să nu îți pese și să pleci când vrei.

Am fost și Ea din ”Adevărul! Dar se poate suporta?”. O ea oarecare. O ea, poate chiar ca tine, care declara sus și tare că urăște minciuna. Ei să i se spună adevărul, dar nu ar fi suportat să îl ducă.

”Ea: Eu te torturez? (…) Vreau tot adevărul. Ce căutai cu ea la cofetărie?

El: … Da … am simțit un fel … de milă … de compasiune …

Ea: Cu câtă cruzime recunoști, călcând cu bocanci …

(…)

El: Bine, draga mea, bine, nici n-o cunosc, nici n-a existat în viața mea, nici nu m-am întâlnit cu ea… Ce mai vrei?

Ea: Adevărul! Asta vreau: adevărul! Urăsc minciuna!”

Un dialog al surzilor și muților. Le ceream adevărul și apoi le reproșam că m-au rănit. Urlau frustările mele. Și eu mă plângeam că nu găsesc iubirea. Dar eu nu găseam iubirea nici în mine, cum să o găsesc în alții?

(Sursă foto: arhivă personală)

Dar și după cea mai lungă și întunecată noapte, iese soarele. Și când iese soarele ai nevoie de o pereche de ochelari negri. Și se lasă liniștea și tăcerea. Nu a mai contat nici ce spun alții, nici ce cred, nici cum mă văd, nici ce văd.

Nimic. Doar eu ..

(Sursă foto: sidonia.ro)

Și abia după ce am început să mă iubesc pe mine, nu doar să mă prefac, după ce nu am mai căutat salvarea în alții, pentru că era doar la mine, am început să descopăr că basmele alea din copilărie, pe ici pe colo, pot fi trăite și în realitate.

Și de asta acum, în stânga mea doarme Natalia și El îmi spune cu drag ”noapte bună.”

”Cine dracu o mai fi inventat dragostea? Vorbesc de dragostea sufletească … Asta e sigur invenția noastră, a femeilor … Că nouă ne place să complicăm totul”, spunea una din personajele cărții Sidoniei Drăgușanu. Sunt complicate drumurile iubirii … sau le complicăm noi?

Atâtea femei au fost în mine, la vârste diferite, și au iubit, și urât aceeași oameni, deodată și pe rând. Dar poate că trebuia să fiu toate acestea în drumul spre liniște.

Cărțile Sidoniei Drăgușanu vorbesc despre relația de cuplu, în toate formele ei. Te invit să o descoperi și să te redescoperi pe tine, citindu-le.

Sidonia Drăgușanu a fost prozatoare, jurnalistă și autoare dramatică, a trăit și scris în perioada 1908-1971 numeroase romane, nuvele, piese de teatru și cărți pentru copii. Deși a avut o carieră prolifică în cei aproape 40 de ani de activitate, a intrat după moarte într-un nemeritat con de umbră. Familia ei a decis, în 2017, să-i reediteze opera. Așa am primit cartea cadou ”Doamna cu ochelari negri”, care m-a făcut să mă gândesc la toate femeile din mine. Scriind acest articol este ca și cum le-am scris lor: ”Sunt bine acum. Dacă am puterea să vă văd și să vorbesc despre voi, sunt bine.”

Articol scris pentru Spring SuperBlog.