Când lucram în presă, în fiecare an, cădea pe mine sarcina: ”scrie și tu ceva de 1 Decembrie”. Scriam mereu, cam același lucru, despre cum nu sunt un naționalist din acesta zornăitor, care se îmbracă în ie și se pozează pe Facebook, că nu am steagul atârnat la geam și alte chestii din astea, dar, da, îmi iubesc țara, la fel de mult ca cei care au plecat. Și, nici unul nu a plecat din neiubire de țară ci, de atâta sărăcie, de atâtea greutăți, pentru alte șanse, pentru ei și copii lor, pentru oportunitățile pe care le găseau dincolo de România, pentru a se dezvolta în carieră. Mereu scriam că e greu aici, dar nu îmi vine să plec și mai sper să fie bine. Acum, îmi dau seama că nimic nu s-a schimbat. Au trecut doar niște ani și e cam la fel de greu, poate chiar mai greu, tot mai mulți au plecat iar cei care au mai rămas se gândesc cum ar fi fost dacă … plecau.

Când eram în liceu și bunicii mele i s-a părut că mi-am cam luat-o în cap, m-a chemat la ea, m-a dus în bucătărie, a închis ușa să nu o audă bunicul meu și apăsat, și printre dinți, mi-a spus: ”Revino-ți! Bagă-ți mințile în cap!” Am fost crescută de ea, așa că vorbele ei cântăreau mai mult decât cele ale părinților mei.

Dacă ar fi să fac cu România, cum a făcut bunica mea cu mine, aș închide ușa și i-aș spune la fel de apăsat, printre dinți: ”țară dragă, revino-ți!” De ce? Păi, uite de asta:

– știu atâția profesori buni, care se chinuie într-un sistem atât de învechit. Și, e păcat de ei, pentru că mă gândesc că, poate, într-o zi vor obosi și nu se vor mai chinui ci, vor pleca … departe, unde văd cu ochii.

– știu atâția medici buni, unii m-au tratat pe mine sau pe copilul meu, dar își fac meseria într-un sistem de sănătate atât de bolnav. Și, într-o zi se vor îmbolnăvi și ei, și nu ne vor mai trata ci … vor pleca.

– sunt atâtea drumuri pe care am vrea să le facem, dar sunt atât de proaste.

– știu atât de mulți oameni buni, profesioniști, dar atât de puțin apreciați și respectați, care într-o zi doar vor pleca … pur și simplu.

Și, știi ce îți mai doresc Românie, țara mea, să ai parte de oameni care te iubesc nu doar o zi, ci mai mereu, dar mai ales când trebuie să voteze, să ai parte de oameni cinstiți și drepți, să fii respectată, pur și simplu, să ai parte de oameni care te vorbesc și te scriu corect, care îți cunosc geografie și istoria, care respectă legile, care nu mai scumpă pe jos, care nu mai aruncă gunoaie, care nu mai înjură.

Vara, când mă plimbam pe afară mult cu Natalia, vedeam tot felul de oameni și situații, și mă gândeam cu amărăciune câteodată că, țara asta este exact pentru oamenii aceștia, care nu te merită. Oameni, care nu s-ar adapta să trăiască în alte tări civilizate și își bat joc aici de România, pentru că pot. Păi, în ce țară civilizată ar putea trăi un nene care se bagă în fața mea la covrigi, așa din senin, doar pentru că se grăbește și la final, în loc de scuze, eventual mă înjură că am îndrăznit să îi spun ceva. În ce tară civilizată ar putea trăi un alt nene care parchează aiurea, vine spre bancomat și îmi spune să îl las pe el în fața mea că și-a parcat mașina aiurea și poate îl prinde poliția. Nu l-am lăsat și mi-a zis să mă duc undeva. În ce țară civilizată ar putea trăi un alt nene care a parcat fără să se uite pe lângă un loc de joacă, fiind la un pas de a lovi un copil, iar când cineva i-a atras atenția a primit respectuos un ”hai sictir”.

România, draga mea, îți doresc să scapi odată de toți oamenii aceștia. Nu te merită nici unul.

Îmi pare rău, dar dacă nu o sa îți revii, eu, poate, mai rămân, dar Natalia … va pleca. Pentru că nu va mai avea profesori buni, care să o învețe, medici buni, care să o trateze, oameni buni, care să îi fie exemplu.

România, la mulți ani! Îți doresc ani buni, cu oameni buni!

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *