Când lucram în presă în fiecare an cădea pe mine sarcina: ”scrie și tu ceva de 1 Decembrie”. Și scriam mereu, cam același lucru, despre cum nu sunt un naționalist din acesta zornăitor, care se îmbracă în ie și se pozează pe Facebook, că nu am steagul atârnat la geam și alte chestii din astea, dar, da, îmi iubesc țara, la fel de mult ca cei care au plecat.

Nici unul nu a plecat din neiubire de țară ci, de atâta sărăcie, de atâtea greutăți, pentru alte șanse, pentru ei și copiii lor, pentru oportunitățile pe care le găseau dincolo de România, pentru a se dezvolta în carieră.

În fiecare an, mereu cu alte cuvinte, scriam că e greu aici, dar nu îmi vine să plec și încă mai sper să fie bine. Nu s-a schimbat nimic. Niumic. Au trecut doar niște ani și e cam la fel de greu, poate chiar mai greu, tot mai mulți au plecat, iar cei care au mai rămas se gândesc cum ar fi fost dacă … plecau.

Când eram în liceu și bunicii mele i s-a părut că mi-am cam luat-o în cap, m-a chemat la ea, m-a dus în bucătărie, a închis ușa să nu o audă bunicul meu și apăsat, printre dinți, mi-a spus: ”Revino-ți! Bagă-ți mințile în cap!”

Dacă ar fi să fac cu România, cum a făcut bunica mea cu mine, aș închide ușa și i-aș spune la fel de apăsat, printre dinți: ”țară dragă, cum să facem să îți revii?” Să îți revii pentru că:

– știu atâția profesori buni, care se chinuie într-un sistem atât de învechit. Mă gândesc că, poate, într-o zi vor obosi și nu se vor mai chinui; vor pleca… departe, unde văd cu ochii.

– știu atâția medici buni, unii m-au tratat pe mine sau pe copilul meu, dar își fac meseria într-un sistem de sănătate atât de bolnav. Și într-o zi se vor îmbolnăvi și ei, și nu ne vor mai trata ci… vor pleca.

– sunt atâtea drumuri pe care am vrea să le facem, dar sunt atât de proaste.

– știu atât de mulți oameni buni, profesioniști, dar atât de puțin apreciați și respectați, care într-o zi doar vor pleca… pur și simplu.

Românie … să ai parte de oameni care te iubesc!

Așa că, Românie, îți doresc să ai parte de oameni care să te iubească nu doar o zi, ci mai mereu, dar mai ales când trebuie să voteze. Să ai parte de oameni cinstiți și drepți. Să fii respectată, pur și simplu. Să ai parte de oameni care te vorbesc și te scriu corect, care îți cunosc geografie și istoria, care respectă legile, care nu mai scuipă pe jos, care nu mai aruncă gunoaie, care nu mai înjură.

Căci poate așa o să îți revii.

Vara, când mă plimbam pe afară mult cu Natalia, vedeam tot felul de oameni și situații și mă gândeam cu amărăciune câteodată că, țara asta este exact pentru oamenii aceștia, care nu te merită. Oameni care nu s-ar adapta să trăiască în alte tări civilizate și își bat joc aici de tot, pentru că pot.

Păi, în ce țară civilizată ar putea trăi un nene care se bagă în fața mea la covrigi, așa din senin, doar pentru că se grăbește și la final, în loc de scuze, mă înjură că am îndrăznit să îi spun ceva. În ce tară civilizată ar putea trăi un alt nene care parchează aiurea, vine spre bancomat și îmi spune să îl las pe el în fața mea că și-a parcat mașina aiurea și poate îl prinde poliția. Nu l-am lăsat și mi-a zis să mă duc undeva.

Eu poate am să mai rămân aici, dar Natalia… poate va pleca, pentru că nu va mai avea profesori buni care să o învețe, medici buni care să o trateze, oameni buni care să îi fie exemplu.

România, la mulți ani! Îți doresc ani buni, cu oameni buni!