Eram în Brașov, în Piața Unirii. Natalia alerga după porumbei. Noi stăteam pe bancă, ne trăgeam sufletul după ce ne-am plimbat prin centru. Am mers pe După ziduri. De mult nu am mai mers pe acolo. Era traseul meu preferat de întors acasă, când eram studentă. Era liniște. Era mai gol. Dincolo de zidurile alea nu mai auzeam forfota de pe Mureșenilor. Ieșeam de la biblioteca din Livada Poștei și urcam pe După ziduri ca să mă duc în Schei. Acolo stăteam în gazdă.

Eram la doctor. Liniștea și gândurile din capul meu au fost foarte deranjate, brusc, de întrebarea asistentei: câți ani aveți? O foarte bună întrebare m-am gândit, dar habar nu am. Serios, pentru o clipă am fost efectiv pierdută prin timp. Nu știam ce să îi răspund. Când eram mică îmi plăcea foarte mult filmul ”Mașina timpului”. Personajul principal se urca într-o mașinărie ingenioasă, care îl plimba prin timp, când înainte, când înapoi. Pleca așa printr-un tunel luminos și ateriza într-un oarecare an. Ei, exact acolo m-a trimis și întrebarea asta: într-un tunel luminos, prin care îmi număram anii. Era ceva de genul, de când sunt eu în viața mea?