Dintre autorii de cărți pentru copii, cel mai mult îmi place Jill Tomlinson. Cărțile ei au ceva care atrag, poate pentru că și personajele principale sunt animăluțe, care trec prin întâmplări haioase din care copii au de învățat. Cel mai mult ne-a plăcut de Buf, ”Bufnița care se temea de întuneric.” Și Pinguinul Otto a fost haios și de ajutor mai ales copiilor care așteaptă frați sau surori.

Am reușit! Sunt aici, sus. În sfârșit. A fost cea mai lungă și întunecată noapte. Dar, am reușit. Nu îmi mai simt corpul și nici nu mai gândesc limpede. Îmi vine să plâng. Am un sentiment de … ușurare. Cred. Nici nu știu ce gândesc acum. Îmi simt lacrimile fierbinți cum îmi curg pe fața înghețată. Sunt sus. Cel mai sus. Sunt deasupra tuturor. Am vrut un munte mare. Iată-mă pe Uhuru Peak. Stau aici în vârful acesta de munte și mă uit la cel mai frumos răsărit din viața mea. Și, cel mai așteptat. Credeam că nu pot. De asta am venit aici. Să învâț să am curaj. Să nu mai îmi pun limite. Să văd cine sunt eu de fapt, departe de toată lumea. Eu în fața naturii. Eu când nu mai trebuie să dovedesc nimic nimănui. Doar mie. Eu. Și un munte. Un munte imens pe care nu îl cucerești cu vorbe bune. Trebuie să fii sincer și puternic. Este atâta liniște și simți o durere cumplită în tot corpul și totuși o fericire enormă. Nu mai am putere nici să îmi șterg lacrimile. Dar, ce lucru ciudat, mă simt în același timp cel mai puternic om de pe acest pământ. Dacă nu m-a doborât muntele acesta, nimic nu mai poate.

Nu știu dacă mi se întâmplă doar mie (sper nu), dar eu am niște momente în care, parcă, îmi stă mintea-n loc. Mă ”înfig” așa în câte o idee, apoi mă întreb ce o fi fost în mintea mea de am făcut asta. Mi se întâmpla înainte de Natalia și mi se întâmplă des, spre foarte des, și acum cu Natalia. Eu zic că de la oboseală dar, de fapt, cred, că așa funcționez eu. Îmi merge mintea brici o perioadă, apoi simte nevoia și ea să se odihnească.