Dacă se întâmplă să locuim în același oraș și să ne plimbăm prin același parc, când vedeți o mamă care imediat cum a dat copilul jos din mașină sau tricicletă începe să fugă, noi suntem. Ea este Natalia și în urma ei suntem noi, mama ei sau tatăl ei, sau amândoi, depinde de zi. Ea nu stă. Cuvântul ”stai” nu are și reprezentare în mintea ei. Ea este peste tot și aleargă mereu. Și, când se întâmplă să se oprească, e pentru că vrea în brațe.

Cam așa, pe repede-nainte, a fost de mică. Ea nu mergea de-a bușilea. Ea chiar fugea de-a bușilea. A dus mersul acesta în patru labe, la un nivel de profesionist. De atunci eu eram în urma ei: stai să îți pun scutecul, stai să te îmbrac, stai să te încalț, stai să te pieptăn, stai … doar stai un pic.

Apoi a făcut primii pași și s-a prins repede cum stă treaba și cu mersul ăsta în două picioare și a fugit mai departe. Ca să o îmbraci, dezbraci, schimbi … orice, trebuie să fugi și tu după ea și din mers să le faci pe toate. Păi, cum să stea? Ce o înseamna și ”stai”când viața ei e despre joacă și explorare, când o lume întreagă trebuie descoperită, când atâtea lucruri trebuie încercate. De ce s-ar opri? E treaba noastră să ținem pasul cu ea, nu să o oprim pe ea. Nici măcar pentru îmbrăcat sau pieptănat. 🙂

Am citit și câteva articole de parenting despre asta. Este, se pare, și vina mea, că așa am învățat-o. O fi, eu nu pot să fiu perfectă ca în articolele alea și, să alerge, că oricum, știu sigur că la un moment dat va obosi și va mai și sta. Uneori, cu cât numărul de ani crește, cu atât elanul mai scade. Și, îmi face și bine să alerg după ea, la câte dulciuri mănânc să nu mă fac chiar cât tona. Măcar cât jumătate de tonă. Deci, am sărit peste capitolele astea.

”Stai” nu există în vocabularul ei și nu reacționează niciodată la cuvântul acesta. Se pare, trăiește etapa cea mai frumoasă când ”stai” nu înseamnă nimic.

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *