Știu că poate sună ciudat, dar mie mi-a plăcut dintotdeauna să dorm. Mult. Foarte mult. Tatăl meu mă întreba mereu dacă mai pot de atâta somn și ironic îmi sugera că oamenii deștepți nu au nevoie să doarmă mult. Cu ochii închiși îi răspundeam, ca să îl enervez, că eu sunt excepția care confirmă regula. Când eram studentă, colega mea de garsonieră îmi spunea să mă trezesc odată că am examen și o să întârzii iar eu, tot cu ochii închiși, i-am răspuns că mă duc în toamnă, poate îl pun aștia mai după-amiază.

M-am dus să dau examenul până la urmă, dar cu greu m-am trezit dimineața toată viața mea. Așteptam weekend-ul doar să dorm iar dacă sâmbătă noaptea ieșeam pe undeva, de când ajungeam acasă și până luni dimineața când plecam la serviciu, nu mă mai dădeam jos din pat. Funcționam greu, spre deloc, dacă nu dormeam. Mult timp nu prea mi-am dorit copii tocmai din acest motiv. Ce fac dacă nu dorm? Sună ciudat, știu, dar nu toți suntem perfecți.

După cum vedeți am renuțat la idee, și am un copil, care normal că nu doarme. Majoritatea copiilor nu dorm. Ce șanse aș fi avut eu să fiu chiar o mămică din aia fericită și odihnită? Spre zero. Așa, sunt o mămică fericită și de cele mai multe ori obosită. Dar oricum, suntem bine. Mai bine ca vara trecută, de exemplu.

Primele luni au fost cele mai grele. Nu credeam că pot să rezist. Se trezea des. Seara când mă duceam să fac duș îmi venea să mă încui în baie, să mai ies de acolo după ce dorm mult. Îmi venea să plâng pentru că îmi era atât de somn și mă gândeam oare cum voi mai rezista. Dușul era momentul când se încheia o zi și începea alta. Era ca și cum nu aveam noapte. A trecut. Și acum mă mir că am supraviețuit.

Vara trecută i-au ieșit mai mulți dinți în același timp. Am dormit în reprize și pe zile. I-am scris unei prietene atunci că abia aștept să plece la facultate să dorm și eu.

După un an a început să doarmă mai bine. Nu mai aștept cu teamă serile. De cele mai multe ori se doarme. Se mai foiește, mai bea apă, se mai întoarce de pe o parte pe alta de zece ori, una după alta, dar stăm bine. Mult mai bine. Nu, încă nu e copilul ăla care cade lat și doarme buștean. Cred că nici nu va fi vreodată. Oricât de plină e ziua, ea doarme la fel. Iar la 6.30 -7.00 începe mereu o nouă zi pentru ea.

Așadar, somnul era pasiunea mea. Acum, e doar o necesitate. Iar dacă eu m-am învățat cu asta și am supraviețuit, poate oricine. Pe cuvânt. E foarte greu. Dar, trece.

 

Sursa foto: www.pexels.com

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *