Cred că vi s-a întâmplat și vouă să aveți senzația aia, că parcă ați uitat ceva. Eu o am de obicei când plecăm pe undeva și mă gândesc dacă am pus tot în bagaje. Dacă dintr-o dată mă izbește senzația că am uitat ceva, clar am uitat. Și săptămâna trecuta când am plecat la Brașov, pe scări m-a lovit dintr-o dată gândul acesta. Oare ce am uitat? Până am ajuns la mașină mi-am dat seama ce: papucii de schimb și o bluză de-a Nataliei. Și, în caz că nu v-am spus, stau la etajul patru și tot nu merg bine, piciorul nu s-a vindecat încă. M-am bucurat mult. Dar tot e o parte bună, bine că nu mi-am adus aminte la destinație.

Tot săptămâna trecută, după luni bune, am ieșit din casă doar eu cu soțul meu. Da, ciudat. Ciudat și pentru voi când citiți asta, că de obicei în toate poveștile e și Natalia. Ei, în asta nu este și ultima dată când am mai scris un astfel de articol a fost în martie. Am fost la film și am scris aici despre asta. Acum s-a întâmplat să fie mama mea la noi, norocul nostru, și am ieșit fără Natalia că nu se știe cât de curând mai prindem așa ceva.

Am plecat noi, oarecum fericiți (de câte ori ies fără ea, rar spre deloc, dar și atunci mă opresc un pic pe scări, pe la etajul trei să aud dacă plânge sau nu) și aveam senzația în mașină că parcă lipsește ceva sau cineva, că e prea liniște și aud așa de bine ce spun ăștia la radio și stau și în față. Da, exact, copilul. Copilul e ”uitat” acasă, dar am zis noi (adică m-am scuzat eu) merită și ea să petreacă un timp minunat cu bunica ei.

Nu am mai stat de mult liniștită, fără să mă uit în o mie de părți odată, fără să mă așez și să mă ridic de atâtea ori încât să uit numărul, fără să mănânc și să folosesc în același timp setul de cuvinte: ”stai, frige, nu mai frige, vrei, uite, aici e apa, mai încet, te îneci, mai vrei, gata”.

Am mâncat liniștită, și știu exact ce am mâncat și câte înghițituri am luat din fiecare. Știu exact ce am băut, și cât. De obicei, cred că mănânc mult, dar am senzația că nu am mâncat nimic pentru că mai fac și altceva în același timp și uit mereu din ce pahar am băut sau pe unde l-am lăsat. Acum, totul a fost ordonat. Mda, interesant, dar mie cred că tot cu ea îmi place cel mai mult. Mă plâng că ies rar și când chiar ies, eu mă gândesc la ea și mă simt prost că nu e totuși cu noi. Dacă mai văd și alți copii prin preajmă, mie deja mi-e dor de ea și îmi pun în gând de nu știu câte ori întrebarea: ”oare ce face?” E bine, îi place să stea cu mama. Se joacă, o găsim fericită dar, nouă tot cu ea ne place mai mult să ieșim.

Oricum, una peste alta, mi-a prins bine totuși să mai socializez cu oameni mari, să îi aud și ascult până la capăt, fără să le spun după trei fraze: ”stai un pic”. Pentru că nu știu exact când se va mai întâmpla asta, adică să ieșim doar noi doi, aș putea spune că acest articol este unul de colecție. 🙂

 

Sursă foto: www.pexels.com

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *