Uneori face ceva ce ne uimește, uneori încearcă să spună un cuvânt nou, uneori ni se pare că ne-am înțeles cu ea aproape ca și cum ar fi un om mare, uneori se joacă atât de frumos singură iar la sfârșitul zilei, după ce adoarme, ne uităm la ea și spunem: parcă a mai crescut un pic.

Avem pe peretele din sufragerie trei poze cu ea. Sunt din a doua ei zi de viața. Ne uităm la ele, ne uităm la ea și așa vedem și simțim ce repede trece timpul. Cu fiecare zi seamănă tot mai puțin cu bebelușul din poze.

Zilele trecute se juca singură cu băiețelul nașilor noștri, ceva mai mare ca ea. I-a explicat ce trebuie să facă. Ea a înțeles. L-a ascultat când i-a spus: nu așa. Râdea cu poftă. Iar noi… noi eram ceva mai departe de ea. Eu nici nu o vedeam, doar o auzeam și mă gândeam că un pic a mai crescut. S-a dus să se joace singură, nu ne caută cu privirea, nu vrea să stăm lângă ea. Și-a găsit un partener de joacă și e doar fericită.

Seara, înainte să mergem la culcare mi-a spus și soțul meu: astăzi am avut impresia că a mai crescut un pic.

Aham, exact la asta mă gândeam și eu.

A mai crescut un pic. Hai, că e tot mai bine. 🙂