Îmi plac animăluțele, dar nu atât de mult încât să le și iau acasă. Ele merită un stăpân care să aibă, într-adevăr, răbdare să le îngrijească. La mine în familie, sora mea era personajul care aducea animăluțele sărmane acasă, plângea când le vedea și, și acum ea și-ar dori totuși o oaie.

Luna mai este cea mai frumoasă pentru mine. De ceva timp și pentru noi. Cam tot așa capricioasă era vremea. Ceva mai cald, totuși. Mai mult soare dimineața. Bujorii înfloriți. Seara răcoroasă, dar plăcută. A plouat exact cât a fost slujba. Exact acum doi ani.

Îmi place să mă joc cu ea, să îi gătesc, să colorez, să ne dăm în leagăn, să dormim împreună. Îmi place să facem multe lucruri împreună,  de unele chiar v-am povestit. Am și eu, în schimb, momentele mele care încep cu NU. Nu au de-a face cu ce minunat e să ai și să crești un copil. Doar că acest cuvânt minunat conține și mult greu, oboseală, nervi care, de asemenea, nu au nimic de-a face cu iubirea pentru omulețul cu mânuțe mici și grăsuțe.

Uhuuu, cresc și simt cum sunt tot mai ușoară. Cred că o să îmi iau zborul curând! În timp ce drojdia, se pare, că se distrează într-un bol, făina stă și se relaxează într-un castron, ceva mai mare, destul de încăpător încât să stea întinsă bine. Dar deodată, pleoșc, drojdia îi sare în cap. Știți, ca atunci când ești mamă, te așezi și tu un pic și când stai mai bine, te strigă copilul.

Uneori face ceva ce ne uimește, uneori încearcă să spună un cuvânt nou, uneori ni se pare că ne-am înțeles cu ea aproape ca și cum ar fi un om mare, uneori se joacă atât de frumos singură iar la sfârșitul zilei, după ce adoarme, ne uităm la ea și spunem: parcă a mai crescut un pic.