Avem dimineți cu patru variante: prima ne trezim amândouă fericite, ea vorbind și dându-mi genunchi în gură, în timp ce cu mânuțele ei mici îmi dă volum la păr; a doua eu mă trezesc fericită, ea se mornăie, mă împinge din pat, vrea lapte, nu mai vrea lapte, eu rezist, am răbdare; a treia ea se trezește fericită, eu mormăi, îmi vine să îmi trag una, ce caut eu pe aici, cine m-a trimis, de unde, cu ce scop, o nuuu, iar trebuie să mă ridic, am auzit că e bun Magne B6, încă rezist, încă am răbdare; a patra când amândouă mormăim, ea a dormit prost, eu am dormit prost, ea vrea ceva și apoi brusc aruncă, eu nu aș vrea nimic , pe ea o dor dinții, pe mine capul, nu mai rezist, ăsta e varianta în care mă enervez, nu doar în mine ci se și se aude. 

Am început în forță ziua și cu mult curaj am zis: azi fac mucenici. Îmi aduc aminte mereu, în această perioadă, de mucenicii făcuți de bunica. Știți când au început să îmi placă cel mai mult? Când am plecat de acasă. Când îmi era dor mai degrabă de bunica, decât de muceniciii ei. De mirosul de copt, de bucătăria ei, de caietul ei de rețete îngălbenit, pătat și cu urme de făină.