Pana aproape de un an, Printesa blonduta manca orice, chiar din cand in cand mai scapa si un cartof in burtica ei. Apoi a inceput sa strambe din nas la mazare si sa nu mai deschida gurita deloc. Asadar, cu parere de rau, deocamdata ne luam la revedere de la ea. Dupa mazare a venit randul ficatului. Pate-ul de casa parea sa ii placa foarte mult. Il manca singurica, pe bucatele mici de paine. Dar, intr-o oarecare zi, le-a aruncat pe jos si cam asta a fost. Relatia lor din bucatarie s-a intrerupt brusc. Si, a venit si randul cartofului. Era cam previzibila despartirea asta. Nu prea s-au placut de la inceput. Cam toate intalnirile lor erau cam scurte si Printesa parea ca se grabeste sa incheie discutiile.

Va povesteam intr-o postare anterioara despre cursul de parenting pe care l-am urmarit on-line si de unde am invatat niste lucruri foarte interesante, pe care vreau sa vi le impartasesc si voua. Dupa cum am precizat si atunci cursul a fost prezentat de Alan E. Kazdin, profesor de psihologie si psihiatrie pediatrica si directorul Centrului Yale de Parenting. Una din temele prezentate in curs a fost despre cum le intiparim obiceiuri bune copiilor nostri. Profesorul Alan Kazdin spune ca putem, pentru acest lucru sa apelam la trei instrumentre.

Printesa blonduta, cu multi fluturi cateodata, nu era prea sigura daca sa ii placa sau nu sfecla rosie. Parca are o culoare interesanta, dar parca totusi nu pe gustul ei. Sfecla, a ciulit urechile bine si a cam auzit de mofturile micii printese. „Daca ii pregatesc ceva fascinant, cu siguranta va fi mai incantata”, se gandi sfecla.”Vad ca nu este prea impresionata dupa povestea cu „sfecla sanatoasa” asa ca ma gandesc sa o invit la o ora de chimie, poate experimentele ii plac mai mult.”

Dupa ce am nascut am tot auzit proverbul: „ai nevoie de un sat intreg, ca sa cresti un copil”. Mi-ar placea si mie un sat intreg gata, gata, sa vina sa ma ajute dar satul nostru, in schimb, e mai depopulat asa, cam ca satul romanesc. Si, cred ca asa arata satele multora. Fie proaspetii parinti sunt plecati din orasele natale, acolo unde au ramas bunicii, fie sunt plecati prin alte tari, ori ei, ori bunicii, ori, ca este si varianta asta in multe „sate”, nu se inteleg parintii cu bunicii cand vine vorba de cel mic. Au auzit multe povesti, cu siguranta si voi, numai daca sunteti pe vreun grup de mamici, ati citit sigur macar o postare in care o mamica se certa cu o bunica, care intotdeauna stie mai bine, ca doar si ea a crescut copii. Clasic.  In cazul nostru, deocamdata e liniste si pace, ca ne vedem rar. Pur si simplu. Nu ne-am certat, nu le-am refuzat ajutorul, pur si si simplu l-am primit rar, in cazuri de urgenta.

Cum „faci” un copil mic, mare? La intrebarea asta mi-am raspuns in stilul meu. Soricut de biblioteca fiind, am inceput sa citesc si sa caut raspunsurile la intrebarile pe care le aveam, odata ce Natalia tot crestea. Cum o fac sa nu mai faca, cum o fac sa faca, cum fac sa nu mai tip la ea (da, m-am trezit tipand de cateva ori si de atunci de fapt mi s-a aprins becul de avarie). Am urmarit pe Coursera.org un curs foarte fain despre comportamentul copiilor si cum ii invatam noi sa aiba deprinderi bune sau sa scape de unele pe care noi nu le consideram in regula.

De cand am nascut si pana acum, am aflat ca toti se pricep la copii, de obicei la copii altora, dar asta este alta discutie. Am auzit sfaturi peste sfaturi, pareri peste pareri, idei peste idei, spuse pe tonuri mai blande, mai intepatoare, mai ironice. Are rost sa spun ca majoritatea nesolicitate? Cred ca toate mamele au cate un top cu pareri primite gratuit.