O meserie … și atât

Ian 21

Nu știu dacă o altă întrebare mi se pare mai stupidă ca Ce vrei să te faci când vei fi mare? Nu-i văd rostul, poate doar să te amuzi de ideiile năstrușnice ale celui mic.Și cam atât. Rareori răspunsul devine și destinul tău. Evident că și eu am fost întrebată de nu știu câte ori. Multe și frumoase meserii mi s-au perindat prin creier dar în final nu am ajuns decât să scriu și să citesc știri. Visam să citesc mult și să scriu mult și dacă este îngăduit și să mai câștig și din asta. Să fiu sociolog, că de asta m-am străduit vreo trei ani, să termin facultatea, să cercetez, să fac studii, să predau. Doar că în realitate, scriu pe blog, mă chinui de vreun an să îmi public cartea cu câteva gânduri aruncate și în restul timpului alerg de pe un bulevard pe altul după știri. Și culmea, deși aduni frustări, supărări, devii mai puțin sensibil sau alteori prea sensibil, creează dependență. Îți spui că te oprești, îți bagi picioarele, doar nu te obligă până la urmă nimeni să faci asta, că mai sunt și alte meserii, că tu poti să faci și altceva, că nu te-ai născut cu reportofonul în mână, că de scris poți să scrii doar pe blog și bla, bla, ….dimineata când sună telefonul, chioară de somn îi cer repede laptopul să imi scriu știrile pentru radio. Mă îmbrac cu ce apuc, deși am un dulap care dă pe afară de haine, dar cine are timp de asta … Astăzi e ședință de consiliu, trebuie să sun la spital să văd ce intoxicați au mai venit după sărbători, a început iar școala, vezi ce mai e pe acolo, fuck, e și marți, am rubrica despre cărți (măcar de ar asculta-o cineva), începe să sune telefonul și să-i suni și tu ca disperata pe alții până își fac timp de tine … că ai nevoie de șiri. Înjuri printre dinți, ești supărată, alții nu înțeleg și văd doar partea frumoasă, sau poate nici pe aia, tu știi tot timpul că ai vrut altceva dar tâmpenia asta dă dependență și te ține strâns ca o menghină. Și nu ai cum să explici altora de ce adormi greu sau prea repede că nu mai poți, de ce nu ai chef de nimic sau ești un pic încruntată și îți rămân sculptate pe frunte riduri ca amintiri a unor vremuri pe care le-ai trăit alergat și cu speranța că într-o zi va fi mai bine. Nu e niciodată timp să fii apreciată. Tot timpul se întâmplă ceva, altceva și trece tot ce faci bine. Și până la urmă … trebuie să faci ce faci bine. Și atât.  Mi-aduc aminte când m-am semnat prima dată într-un ziar adevărat, din ăla care se găsea la chioșcurile Rodipet. Toată lumea era a mea și mi se părea super tare chiar dacă ăla pentru care scriam uita tot timpul când e ziua de salariu. Sau la tv când a apărut prima știre semnată de mine.Era clipa mea de celebritate și atunci credeam ca e bine. A trecut momentul ăla, au mai venit și altele și au trecut. Când am terminat cu Brașovul, deși aș fi putut să aleg Bucurestiul să-mi încerc șansa acolo sau să mă duc oriunde în altă parte, m-am întors acasă. E ciudat uneori cum iei decizii. Și, deși am zis gata, schimb macazul, primul lucru pe care m-am trezit că îl fac, a fost să îmi trimit cv-ul la toate ziarele, radiourile, tv-urile din Bacău. Cineva tot va răspunde, gândeam. Și a răspuns, repede. Și așa am ajuns în Onești. S-a nimerit. Și, Și aici se întâmplă lucruri, și aici sunt oameni mici cu orgolii mari, și aici sunt povești, și aici alergi la fel de mult, și aici urăști când intri în direct și te bâlbâii și te gândești la toți ăia care te ascultă, mulți, puțini, cum probabil se gândesc că ești vreo proastă care, ce să facă și ea, o face pe jurnalistul. Am întâlnit oameni minunați și oameni cu mai puține calități. Povești de neuitat și evenimente pe care le păstrezi pentru totdeauna. Am întâlnit, văzut și auzit de toate. Am scris bine și mai puțin bine. Am adunat o mulțime de imagini și chipuri în minte, pe care nu le uit nicicum si rămân acolo, stocate pentru totdeauna. Sunt întâmplări bune sau rele, care au ajuns să facă parte din mine. A fost și foarte bine. Când am văzut locuri frumoase, am întâlnit oameni minunați și excepționali. Au fost amestecate. Nu stiu dacă mai mult bune sau mai mult rele. Acum e doar o meserie … și atât, cu tot ce presupune ea. O meserie cu nemulțumiri și dorințe care ți se par că nu se vor mai îndeplini niciodată. Reușite, bucurie și în unele zile frică și tristețe.Dar nu știu ce aș face altceva.

Cum ar începe o zi făcând altceva?


Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/ghili/public_html/wp-content/plugins/facebook-like-and-comment/comments.php on line 21