Îmi plac animăluțele, dar nu atât de mult încât să le și iau acasă. Ele merită un stăpân care să aibă, într-adevăr, răbdare să le îngrijească. La mine în familie, sora mea era personajul care aducea animăluțele sărmane acasă, plângea când le vedea și, și acum ea și-ar dori totuși o oaie.

Eu am fost mereu mai rezervată. Soțul meu, e cam ca sora mea. Dornic de avut animale în casă. Bine, el îmi cunoaște bine privirile și numai cât începe: hai să ne luăm un cățel … automat pe fața mea apare privirea aia. Aia, de NU. Fetița noastră seamănă foarte tare cu el. Inclusiv la asta, se pare. Adică, dacă ne vedeți pe stradă, doar pe noi două și nu ești foarte atent ai putea zice că sunt bona. Unii spun că seamănă cu mine când se încruntă și e nervoasă. Eu zic că sunt foarte subiectivi. Revenind la povestea cu animăluțele, se pare, dar cred că majoritatea copiilor au pasiunea asta, le iubește foarte mult. Cel mai mult, pisicile.

Mama are o pisică. A găsit-o sora mea pe stradă când era doar un pui și de atunci e la noi. E o plăcere să fugă după ea, să o mângâie, să o țină de coadă, de mustăți, râde cu gura pâna la urechi când o vede cum sare. E bucuria ei când merge în vizită la bunica.

De câteva zile i-am cumpărat o pisicuță. De pluș. După părerea noastră, nici măcar foarte reușită ca jucărie, dar a devenit preferata ei. Toată ziua stă cu ea în mână, o plimbă, am luat-o chiar și în parc.

Am tot auzit de atașamentul copiilor pentru diverse lucruri sau jucării, de care se despart foarte greu. Noi suntem, se pare, acum la începutul capitolului: pisicuța. De pluș, doar. 🙂

Sursa foto sus: www.pexels.com

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *