Natalia! Natiiii! Măi Natalia! Nataliaaaaaaa! Natalia, mă auzi? Acum înlocuiți Natalia cu orice alt nume de pitic. Vi s-a întâmplat și vouă, nu? Îi strigi, îi rogi, dai din mâini, orice, dar nimic. 

Cum Dumnezeu? Acum cinci minute încă vorbeam și ne înțelegeam în româna și acum nu doar că nu mai înțelege, dar nici nu mă mai vede. Am devenit invizibilă și nu m-am prins? Mie mi se pare că totuși scot niște sunete, dar dacă e doar o închipuire? Asta îmi scapă dar v-ați prins, mă și enervează, de ce brusc se face că nu aude.

De obicei ne înțelegem foarte bine. Cooperăm, ne jucăm, ne certăm (că nici una dintre noi nu stăpânește la perfecție tehnica blândeții) dar sunt și momente în care, îmi îndeplinește visul din copilărie, acela de a deveni invizibilă. Când  trage toate jucăriile jos și le aruncă peste tot, razant pe lângă televizor, nu mă mai aude. Când uit ușa la baie deschisă și se duce să sugă din mop, nu vrea să mai audă. De ce să mă asculte, când misiunea ei este atât de importantă. Nataliaaaaa, stai, hai, nu, te rog, gata. Nici o reacție. Nu i se deranjează nici măcar un fir de păr.

Când aruncă cu pietrele din olul de la floare și mi-e frică să nu își dea peste degete, când se joacă la sertare și mi-e teamă să nu își prindă mâna, când aruncă farfuria cu mâncare, când ține apă în gură și apoi o scuipă pe bluză, brusc nu mai aude și nici limba română nu o mai pricepe. Cu cât spun Natalia mai tare și mai apăsat, cu atât mai mult ea se face că nu aude.

Mă lasa cu ochii în soare și cuvintele pe buze, și își vede de lumea ei. Nu m-am prins exact, în lumea ei ce alte limbi se vorbesc. Ea, în schimb, s-a prins repede cum să vorbească cu mine, astfel încât eu să o aud mereu. E de ajuns un mam… și m-am prins că despre mine este vorba. 1-0, pentru ea.