Nu-mi aduc aminte să mă fi lăudat vreodată tatăl meu. Îmi place să cred, și așa m-am amăgit mereu, că undeva, într-un colț de suflet, era mândru de mine. Și este. De tot ce am făcut. De tot ce nu am apucat să fac. De felul cum m-am luat cu trăitul. Era dur și cu picioarele pe pământ spre deosebire de fiică-sa care visa la cai verzi pe pereți. ”Pe cât ești de deșteaptă, pe atât ești de proastă” am auzit de nenumărate ori. Ăsta era semn că din nou am reușit să îl enervez. Și nu știu de ce naiba aveam o plăcere nebună să fac asta. ”Știi eu vreau să mă fac jurnalist, sau poate scriitor, sau poate psiholog că și așa m-am născut într-o familie de nebuni. Sau poate mă duc la o facultate unde trebuie doar să citesc. Când am să fiu mare am să plec în lume, așa de nebună, vreo doi ani, și nu sun acasă. Deloc și nici pe tine. Eu o să am o casă mare, nu am să gătesc niciodată și nici patul nu am să îl fac că nu văd rostul”. Și el se înfierbânta până în vârful capului. Și eu mă bucuram poznaș și trăim cu iluzia că ”îți arat eu ție”. Dar, mi-a trecut repede. Poate mai repede decât credea și el. Că, din timp, m-am luat cu de-a trăitul.
M-am dus la facultate și curând am aflat că e important să ai și un pic de noroc. Că dacă înveți o faci pentru tine și nu-ți garantează nimeni și nimic că vei reuși să faci ceva în viață. Dacă îți iese bine, dacă nu, asta e. Ghinion. Că scrisul nu e așa cum crezi și în nici un caz o meserie. Că nu îți dă nimeni bani ca să stai și să citești. Când crești începi să ai și tot felul de frici și angoase. Și apoi nu te mai crezi demnă de a scrie, publica, a fi citită. Și de câte ori publici ceva pe blog, îți tremură degetele, că poate ar trebui să te oprești după propoziția următoare.
”Dacă dai la facultatea de jurnalism, te dau afară din casă”. Ei na, că nu am dat, dar sâc, tot jurnalist am ajuns. Unul mic, de provincie, într-un oraș cu două bulevarde, dar am ajuns. Și el, tot sâc mi-a făcut și primul ziar în care m-am semnat a ajuns direct în foc, în soba din camera de jos a casei. Dar avea dreptate. Ai să scrii ca nebuna, și atât. Ai să muncești ca prostul pentru o brumă de celebritate și vai de capul tău.
N-am mai plecat nicăieri, în nici o lume pentru că am început să mă gândesc mai mult la ”și din ce mama naibi trăiesc”. M-am dus până în Turcia și mi-au tremurat mădularele, d-apoi în lume. Care cred că-i mare tare.
Nu mai vreau o casă mare, eventual o casă. Iar prin bucătărie trec des și în patul îl fac în fiecare zi.
Și uite așa m-au prins zilele ca într-o menghină și nu am avut de ales. Și uite așa cred că și lui cumva, i s-a rupt sufletul când a văzut procesul ăsta de trezire la realitate prin care trec. Și e abia începutul. Dacă am multe zile am și o viață întreagă de trăit, așa cu picioarele pe pământ, pentru că oricum nu ai nici o șansă și trebuie să îți revii rapid.
