Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să spun că dacă ar fi să pot, cumva, să dau timpul înapoi, aș face altfel. După ce a apărut Natalia în viața noastră, ca o minune, parcă la timpul potrivit, fără să ne fi propus exact, cu o lecție despre iubire din care învățăm mereu, mi-am spus la un moment dat că dacă ar fi să dau timpul înapoi, să nu mai spun că aș face altfel. 

Să o țin în brațe până nu mai pot, chiar dacă mă dor mâinile, chiar dacă uneori sunt atât de obosită și nu mai pot. Mă enervez uneori, îmi trece și apoi îmi pare rău și îmi aduc aminte ce mi-am promis. Dacă peste ani ar fi să dau timpul înapoi, când va pleca de tot din brațele mele și le va prefera pe ale altora, să nu oftez că ar fi trebuit să o țin mai mult în brațe. O țin acum, cât mai lipită. Mult.

Dorm cu ea, lângă ea, îi ascult respirația, o miros, mă încălzesc lângă ea. Îmi place să dormim împreună și nu îmi fac griji că nu va mai pleca. Va veni vremea aia, că o grăbesc eu sau doar aștept.

Mă joc cu ea, mult, tot timpul. Când dacă nu acum?

Îmi place să ne plimbăm amândouă, mult, să batem bulevardele. Bine, mai mult eu, că ea stă în tricicletă, eu o împing. Dar, ea întoarce capul spre mine și râde, vorbește pe limba ei și eu îi răspund pe a mea. Mâncăm amândouă un covrig, alegem un loc de joacă unde să ne umplem de praf.

Ne facem poze, le trimitem prietenilor dragi și celor din familie, care nu sunt mereu lângă noi.

O pup mult, des, ne alintăm, că între timp a învățat și ea să ne arate dragostea.

Râdem, dansăm, ne mai uităm la desene, eu îmi beau cafeaua dimineața și ea stă în spatele meu și se joacă cu părul.

Ne mai certăm, că și asta a învățat să facă. Își spune foarte clar părerea pe limba ei. Bine că e deocamdată doar pe limba ei. Apoi îmi pare rău și îmi aduc aminte de ce mi-am promis.

 

Sursă foto: www.pexels.com