Copii spun foarte multe despre cine suntem noi, părinților lor, fie că ne place sau nu asta. Există o diferență între a crește și a educa un copil. A crește poate oricine, sau aproape oricine, a educa, aici e un pic mai greu și presupune ceva efort din partea noastră. Al învăța să fie empatic, să împartă, să fie tolerant, să vorbească frumos, să aibă respect nu doar pentru oameni, ci și pentru locul în care stă, pentru lucruri, pentru obiecte, să aștepte, să înțeleagă, să nu mintă, să fie asumat … intră în categoria educație. Dacă, toate acestea enumerate mai sus, există un pic în noi sau măcar facem eforturi să existe, sunt multe șanse să creștem un copil frumos. (și nu mă refer aici la aspectul fizic)

Într-un curs de parenting am auzit că putem să le întipărim obiceiuri bune copiilor noștri printr-o metodă foarte simplă: să fim modelul lor. Adică, dacă vrem să fie altruist, empatic, atent la problemele celorlalți, dar noi în viața noastră nu am donat ceva, nu l-am implicat în vreo activitate de genul acesta, să nu ne așteptăm la mare lucru din partea copilului. Doar spunându-i fii bun, dă și copilului de lângă tine jucăria, nu înseamnă că l-am învățat să împartă. Dacă, de exemplu, în parc împinge sau țipă la un copil iar noi îi spunem să se joace frumos cu ceilalți, asta deși în drumul spre parc, când erați în mașină cine v-a supărat în trafic și ați vorbit urât sau ați țipat, îi transmitem, de fapt, copilului două mesaje total diferite iar toți experții în parenting spun că îl va alege nu pe cel pe care il spunem,  ci pe cel pe care il arătăm, prin comportamentul nostru.

Eu, de exemplu, la capitolul managementul nervilor sunt repetentă. Sunt un om agitat care se enervează destul de ușor. Nataliei când nu îi iese ceva trântește. Mă reîntorc la prima propoziție: copii spun foarte multe despre cine suntem. M-am trezit odată că îi spuneam să fie calmă, eu având vocea ridicată. Mi-a venit să râd. Oare cum ar putea să fie calmă, când eu nici măcar cuvântul ăsta nu îl pot pronunța calm. Soțul meu e calm, așa că mă gândesc că se va face și la ea un echilibru, cumva.

De curând am fost undeva unde au fost aduși, că nu pot să spun au venit, copii bolnavi, printre copii sănătoși. Ce învață un copil din asta? Păi, simplu: că nu trebuie să îi pese de cei din jurul lui. Pentru că părinților lui nu le pasă de cei din jur. Atitudinea asta mă irită cel mai mult la un părinte: căratul, că exact asta este, copiilor bolnavi în locuri aglomerate, cu mulți alți copii: la grădiniță, la locuri de joacă în spații închise, la locurile de joacă din parcuri. Și, cred că îl mai învață o lecție, cea tristă, a iresponsabilității. Pentru că exact asta ești când îți lași copilul bolnav printre cei sănătoși. Poate, copii ăia sănătoși, care acum aleargă, abia au scăpat de vreo răceală, poate mai au frați mici acasă, poate sunt mai sensibili, mai firavi, poate dacă al tău a dus boala bine, nu știi ce complicații poate să apară la alții. Cred că și despre asta ar trebuie să ne învățăm copii: să avem grijă unii de ceilalți, să ne respectăm, începând cu noi, atunci când suntem bolnavi avem nevoie de liniște și odihnă, trebuie să ne pese de cei din jurul nostru, pentru că printre oameni trăim. Povestea cu viața e o junglă mi se pare cea mai urâtă. Nu, nu e o junglă, pentru că noi nu suntem animale. Și, îi putem învăța prin exemplu, nu vorbe.

Nu este tot timpul simplu și nu suntem perfecți, dar cred că e de ajuns să ne dorim să fim mai buni, ca ei să fie mai buni. Ar fi un început bun.

 

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *