Am început în forță ziua și cu mult curaj am zis: azi fac mucenici. Îmi aduc aminte mereu, în această perioadă, de mucenicii făcuți de bunica. Știți când au început să îmi placă cel mai mult? Când am plecat de acasă. Când îmi era dor mai degrabă de bunica, decât de muceniciii ei. De mirosul de copt, de bucătăria ei, de caietul ei de rețete îngălbenit, pătat și cu urme de făină.

Urăsc frigul. Tare, de când mă știu. Ador căldura. Și mai tare. Eu mă învelesc până la gât și vara, aș purta mereu șosete, iarna musai flaușate, aș da centrala la multe, mult mai multe grade dar i-aș sufoca pe soțul și copilul meu, care sunt ceva mai normali ca mine și nu sunt așa pătimași nici cu frigul, nici cu căldura.

In Palatul de Vanilie, intr-un oras micut cu un parc mare, cu un lac rotund cu multe ratuste, locuiau fratiorii dovlecei. Erau mici si subtiri ca niste betisoare. Sau ca niste paste. Da, da, mai bine ca niste paste. Asa pareau fratiorii dovlecei. Ei erau mereu veseli si pusi pe sotii. Se distrau de minune cu celelalte ingrediente din bucataria Palatului de Vanilie. Era mereu o atmosfera vesela. Printesa blonduta mereu se bucura cand se intalnea cu ei si radea cu gura pana la urechi. Orele de mese erau mereu o mare bucurie. Pentru ea bucataria era ca un loc de joaca.