Nu, nu eu mă mărit, a trecut rândul meu și a venit rândul verișoarei mele. Prin urmare, de la mic la mare, plecăm la nuntă. Asta mai înseamnă că nimeni din familie nu este disponibil să stea cu copilul. Așadar, o îmbrăcăm frumos, facem multe rugăciuni să ne înțelegem cu ea, numărăm mult în gând, ajută la calmare, râdem mult să transmitem creierului o stare de bine și … și cam atât. 🙂 

Am auzit, noi încă nu am ajuns în etapa aceasta, dar cu siguranță va fi foarte interesantă, că va veni momentul de ce-ului. Momentul Nataliei. Eu cred, că până la momentul ”de ce?” al copiilor, există un astfel de moment al părinților. Eu îl trăiesc acum. Îmi pun întrebarea asta de multe ori pe zi pentru că am un copil plin de surprize, alături de care nu știi niciodată ce palpitant poate fi chiar următorul minut. Încă experimentează lucruri, stări, atitudini. Eu încă mă mai mir.

Este un pic trecut de ora 11.00, cel puțin atât era când m-am apucat de scris, și m-am lămurit cu ziua de azi, e cam haos. E una din aia care se anunță grea și vrei să treacă repede. Acum a adormit, mănânc ceva, scriu un pic, mă mai ridic să îi amestesc în tocănița de dovlecel și stau cu urechea foarte ciulită să o aud dacă se trezește între timp. Dacă am noroc și nu se trezește, am timp și de o cafea. Dacă nu … nu. 🙂 Oricum, azi e mai mult cu NU.

Îmi plac animăluțele, dar nu atât de mult încât să le și iau acasă. Ele merită un stăpân care să aibă, într-adevăr, răbdare să le îngrijească. La mine în familie, sora mea era personajul care aducea animăluțele sărmane acasă, plângea când le vedea și, și acum ea și-ar dori totuși o oaie.