Nataliei îi place să se joace cu pământul, bine, în general îi place să se joace cu orice o murdărește: nisip, noroi, pietre, iarbă, tot ce are praf, mult praf, deci stă foarte bine la capitolul conectare cu natura, tătălui ei îi place să planteze, cred că ne trebuia de fapt o casă cu o curte, eu sunt precum Elveția, adică neutră în povestea asta, așa că, într-una din zilele astea, am (au) făcut din balcon grădină. 

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să spun că dacă ar fi să pot, cumva, să dau timpul înapoi, aș face altfel. După ce a apărut Natalia în viața noastră, ca o minune, parcă la timpul potrivit, fără să ne fi propus exact, cu o lecție despre iubire din care învățăm mereu, mi-am spus la un moment dat că dacă ar fi să dau timpul înapoi, să nu mai spun că aș face altfel. 

În povestea de astăzi avem doi bărbați, probabil prieteni și posibil unul tată, un băiețel, probabil 4-5 ani, un parc, din care voiau să plece. Băiețelul,  în brațele unuia dintre ei, când a fost lăsat jos, s-a declanșat ca o alarmă. Uauuuuu, uaaaaaaauuuuu. 

Eram mama perfectă … care nu se enervează niciodată, care nu obosește, care e fermă dar și blândă, care își culcă copilul doar în pățut, care se joacă mereu, care e foarte atentă și foarte strictă cu alimentația … până am născut.
Tot ce începe cu “care” a dispărut. După ce am născut, am devenit doar mama.