Îmi plac animăluțele, dar nu atât de mult încât să le și iau acasă. Ele merită un stăpân care să aibă, într-adevăr, răbdare să le îngrijească. La mine în familie, sora mea era personajul care aducea animăluțele sărmane acasă, plângea când le vedea și, și acum ea și-ar dori totuși o oaie.

Uneori face ceva ce ne uimește, uneori încearcă să spună un cuvânt nou, uneori ni se pare că ne-am înțeles cu ea aproape ca și cum ar fi un om mare, uneori se joacă atât de frumos singură iar la sfârșitul zilei, după ce adoarme, ne uităm la ea și spunem: parcă a mai crescut un pic.

După titlu, probabil, vă așteptați ca mai jos să citiți o rețetă. Ar putea fi o poveste în bucate din Palatul de Vanilie. De fapt, este un articol despre alte năzdrăvănii ale Prințesei noastre blonduțe. Gustarea preferată a Nataliei este pământul de la flori. E, oarecum, o glumă. Zic oarecum, pentru că îi place să se joace foarte mult cu pământul de la floare dar sunt foarte convinsă că o parte din el mai ajunge și în gură.

Nataliei îi place să se joace cu pământul, bine, în general îi place să se joace cu orice o murdărește: nisip, noroi, pietre, iarbă, tot ce are praf, mult praf, deci stă foarte bine la capitolul conectare cu natura, tătălui ei îi place să planteze, cred că ne trebuia de fapt o casă cu o curte, eu sunt precum Elveția, adică neutră în povestea asta, așa că, într-una din zilele astea, am (au) făcut din balcon grădină. 

Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să spun că dacă ar fi să pot, cumva, să dau timpul înapoi, aș face altfel. După ce a apărut Natalia în viața noastră, ca o minune, parcă la timpul potrivit, fără să ne fi propus exact, cu o lecție despre iubire din care învățăm mereu, mi-am spus la un moment dat că dacă ar fi să dau timpul înapoi, să nu mai spun că aș face altfel.