Mi s-a întâmplat de câteva ori în viață să spun că dacă ar fi să pot, cumva, să dau timpul înapoi, aș face altfel. După ce a apărut Natalia în viața noastră, ca o minune, parcă la timpul potrivit, fără să ne fi propunem exact, cu o lecție despre iubire din care învățăm mereu, mi-am spus la un moment dat că dacă ar fi să dau timpul înapoi, să nu mai spun că aș face altfel. 

În povestea de astăzi avem doi bărbați, probabil prieteni și posibil unul tată, un băiețel, probabil 4-5 ani, un parc, din care voiau să plece. Băiețelul,  în brațele unuia dintre ei, când a fost lăsat jos, s-a declanșat ca o alarmă. Uauuuuu, uaaaaaaauuuuu. 

Eram mama perfectă … care nu se enervează niciodată, care nu obosește, care e fermă dar și blândă, care își culcă copilul doar în pățut, care se joacă mereu, care e foarte atentă și foarte strictă cu alimentația … până am născut.
Tot ce începe cu “care” a dispărut. După ce am născut, am devenit doar mama. 

Am niște momente în care am impresia că dacă un pitic mă strigă mama, am și super puteri iar el trebuie să facă ce zic eu, când zic eu, cum zic eu. Și, evident, să nu cumva să se împotrivească. Probabil un psiholog ar ști să spună mai multe despre asta. M-am prins că nu e tocmai în regulă. Dacă mereu îi impun să facă lucrurile după cum îi dictez eu când se mai cunoaște, când află cine e ea, cât poate ea? La școală probabil o să ma întreb de ce nu ridică mâna la ore, de ce nu îi place materia x sau y, sau școala, în general, de ce nu are inițiativă?