Am tot auzit expresia ”e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil”. Așa o fi, dar în acest caz, satul nostru arată ca un cătun izolat de la munte, unde abia -abia, din când în când, mai ajunge cineva. Prin urmare, în satul nostru locuiesc trei persoane: mama, tata și copilul, și ne descurcăm cum putem. Asta înseamnă că mai tot timpul suntem împreună. La cumpărături, prin parc, în vacanțe, în excursii… peste tot. E drept că ne-am și obișnuit așa. Fără copil ne simțim ciudat, parcă ne lipsește ceva. De când a apărut ea pe lume, ne-am tot plimbat mult, în trei. Ea este un copil căruia îi place să se plimbe, se adaptează perfect și am avut doar ieșiri și vacanțe reușite. În doi … ne mai întrebăm, din când în când, oare când vom mai pleca pe undeva singuri. Eu mereu răspund în glumă: ”peste vreo 16 ani. Atunci o să aibă 18 ani și dacă avem noroc o să plece la facultate.”

”Fiecare frunză îmi șoptește fericirea”, spunea Emily Bronte, descriind toamnele astea frumoase din viețile noastre. Îmi place acest anotimp, cu zilele care se răcoresc ușor, cu adierile de vânt, culorile, hainele călduroase. Este a treia noastră toamnă împreună. Ai venit pe lume într-o zi de la mijlocul toamnei. Acum ne plimbăm prin parcul tot mai gol și te aud cum alergi prin frunze. Culegem castane să le pictăm, lași capul pe spate când bate vântul. Ne înfofolim amândouă și ne plimbăm până ni se răcesc mâinile de tot. Ai un pulover cu fluturași. Tu l-ai ales. Îți mai arătasem o bluză galbenă, dar ai spun nu și l-ai ales pe acesta. Îți plac pisicile și hainele cu pisici. Brățările și parfumurile mele. Mai ai niște balerini galbeni pe care îi încalți prin casă mereu și niște teniși roz, cu un ananas vesel desenat pe ei, pe care i-ai vrut toată vară. Îți place să te bagi în dulap, te joci acolo apoi vii la mine cu tricoul meu înflorat, să te îmbrac cu el. Ție îți vine ca o rochie. Ești amuzantă așa, îmbrăcată cu el, cum te chinui să mergi fără să te împiedici.

Vreau să vă las un pasaj din cartea ”Ce să le spunen copiilor ” de Francoise Dolto, în care vorbește printre altele și despre legătura copiilor cu mâncarea. Acest subiect legat de mâncare este unul care ne preocupă mult. Nu doar ce le dăm copiilor să mănânce, ci și cât mănâncă. Și eu, deseori, cred că Natalia mănâncă prea puțin. Dar, iată ce consideră autoarea cărții: un copil mănâncă pur și simplu, cât simte el nevoia și nu trebuie obligat să mănânce atât cât considerăm noi.

Îmi place foarte mult să beau cafea. Parcă dintotdeauna. M-am născut să iubesc cafeaua și după ce am născut, m-am convins că va fi o dragoste pentru totdeauna. Ce m-aș fi făcut fără cafea în diminețile alea după încă o altă noapte nedormită? Băută pe fugă, mai dulce, mai amară, cu mai mult lapte sau fără… nici nu mai conta. Cafeaua mea dragă, doar să fie. 🙂 Îmi place și mirosul de cafea. Miroase a începuturi fericite. Dar, doar mirosul de cafea îmi place, nu și chestiile care miros a cafea, de exemplu creme, săpunuri, loțiuni, geluri de duș. Mirosul ăsta artificial nu îmi place.

Nu mă pricep prea mult la culori. Șiu să mă uit la ele. Poate, să mă și bucur de ele. Dar, uneori, fără curaj și fără prea multă imaginație. Spun despre mine, câteodată, că îmi place verdele. Nu știu de ce îmi vine să spun asta. Nu mă pricep deloc la pictură. Mi se blochează mâna în fața unei hârtii albe. Iar despre pictori … știu puțini și puține lucrări. Știu despre Ștefan Luchian, pictorul florilor,  pentru că aveam în bucătărie o copie după celebrul tabloul cu Anemone. Era lângă ușa ce dădea în balcon. Și acum văd acest tablou când închid ochii. Iar chipul pictorului român îmi aduce aminte de Van Gogh. Îl mai știu pe Grigorescu și pe Munch. ”Urletul” lui mă face să mă gândesc la Bacovia, preferatul meu. Știu de Monet și Manet, pentru că așa am reținut ușor ce sunt paronimele. Cam atât despre pictori. Despre picturi … am una singură întipărită în minte. Am văzut-o la Palatul Culturii din Iași, cu ani în urmă, nici nu eram în liceu. Era o femeie într-o rochie albastră. Albastru ăla mi-l aduc și acum aminte. Nu știu pictorul. 

Un lucru pe care mi l-am propus, de când a apărut pe lume și de care mă țin și acum chiar dacă îmi mai dau foc la valiză, este să nu o mint. De multe ori i-am spus soțului meu, când era mică, și ne uitam la ea când doarme, că eu nu vreau să o mințim, chiar dacă asta înseamnă că ne va fi un pic mai greu. Și, abia acum ne este, că a început să ceară, să arate, să vrea insistent. Dar, nu, nu vreau, pur și simplu, să o mint și să mă folosesc de replici caraghioase doar pentru a evita plânsul ei.