Știți momentul acela când descoperi câte o poză de când erai mic și își vine să râzi, când vezi cum erai îmbrăcat? Cum puteau ai tăi să te îmbrace așa și să mai și creadă că ești în regulă, perfect pentru a fi pozat. Adică, după ce că începuturile tale cu moda au fost tulburi, nu cumva să și uiți asta. Când mă uit la pozele mele în care apar într-un pulover din mohair, mă apucă melacolia și mă mai salvează din starea asta doar pozele cu sora mea îmbrăcată cu un fel de egări groși, împletiți și cu un model sinistru. 

Am scris săptămâna trecută despre faptul că merg mai mult într-un picior. Ei bine, tot așa merg și acum iar cu un copil prin preajmă, fiecare zi pare o provocare tot mai mare. Ce joc să mai inventez? Unul să o captiveze, astfel încât să se joace de jos :), dacă înțelegeți ce vreau să spun. Nataliei, ca oricărui copil cred, îi place să alerge, să se urce pe orice, să se dea jos și iar să se urce pe undeva, și toate astea în mai puțin de un minut, să sară în pat și tot felul de astfel de activități, care presupun să stai bine înfipt pe ambele picioare. 

În caz că mă plictiseam de alergat după copil, jucat, colorat, pictat, plimbat prin parc și de la un loc de joacă la altul, gătit, făcut curat, spălat copil, podele, vase, haine, mi-a mai apărut și ceva la călcâi, ca să nu mai pot merge normal. Acum fac toate astea, aproape într-un picior, ca să fie palpitant și diversitate și ca nu cumva să mă plâng vreodată de plictiseală.

Nu știu dacă mi se întâmplă doar mie (sper nu), dar eu am niște momente în care, parcă, îmi stă mintea-n loc. Mă ”înfig” așa în câte o idee, apoi mă întreb ce o fi fost în mintea mea de am făcut asta. Mi se întâmpla înainte de Natalia și mi se întâmplă des, spre foarte des, și acum cu Natalia. Eu zic că de la oboseală dar, de fapt, cred, că așa funcționez eu. Îmi merge mintea brici o perioadă, apoi simte nevoia și ea să se odihnească.

Vara trecută, cam pe vremea asta, am decis să îi cumpărăm Nataliei tricicletă, cu gândul că va avea mai mult succes decât căruțul. Încă de când era foarte mică, am convins-o cu greu să stea în căruț și să nu plângă. Am încercat multe variante, dar între ea și căruț nici urmă de împrietenire. Am renunțat la el și am zis să încercăm cu o tricicletă. Poate i se va părea mai interesantă și va sta. După ce ni s-au lungit brațele bine de tot, ne-a venit ideea asta și ne-am salvat.