Nu mă pricep prea mult la culori. Șiu să mă uit la ele. Poate, să mă și bucur de ele. Dar, uneori, fără curaj și fără prea multă imaginație. Spun despre mine, câteodată, că îmi place verdele. Nu știu de ce îmi vine să spun asta. Nu mă pricep deloc la pictură. Mi se blochează mâna în fața unei hârtii albe. Iar despre pictori … știu puțini și puține lucrări. Știu despre Ștefan Luchian, pictorul florilor,  pentru că aveam în bucătărie o copie după celebrul tabloul cu Anemone. Era lângă ușa ce dădea în balcon. Și acum văd acest tablou când închid ochii. Iar chipul pictorului român îmi aduce aminte de Van Gogh. Îl mai știu pe Grigorescu și pe Munch. ”Urletul” lui mă face să mă gândesc la Bacovia, preferatul meu. Știu de Monet și Manet, pentru că așa am reținut ușor ce sunt paronimele. Cam atât despre pictori. Despre picturi … am una singură întipărită în minte. Am văzut-o la Palatul Culturii din Iași, cu ani în urmă, nici nu eram în liceu. Era o femeie într-o rochie albastră. Albastru ăla mi-l aduc și acum aminte. Nu știu pictorul. 

Un lucru pe care mi l-am propus, de când a apărut pe lume și de care mă țin și acum chiar dacă îmi mai dau foc la valiză, este să nu o mint. De multe ori i-am spus soțului meu, când era mică, și ne uitam la ea când doarme, că eu nu vreau să o mințim, chiar dacă asta înseamnă că ne va fi un pic mai greu. Și, abia acum ne este, că a început să ceară, să arate, să vrea insistent. Dar, nu, nu vreau, pur și simplu, să o mint și să mă folosesc de replici caraghioase doar pentru a evita plânsul ei. 

Zilele trecute ne-am întors de la Sulina, un loc foarte frumos care merită măcar o dată vizitat. Pe lângă mare și o plajă frumoasă puteți să vă plimbați cu barca prin Delta Dunării. Cred că o astfel de experiență le-ar plăcea copiilor. Noi am fost cu barca să vedem Insula K sau Insula Fericirii. Este o limbă de pământ împărțită de România și Ucraina, unde puteți vedea mii de păsări: egrete, cormorani, pelicani, pescăruși. 

Este foarte important să îi învățăm pe copii noștri, încă de mici, să mănânce sănătos. Noi suntem cel mai bun exemplu pentru ei. Dacă nu suntem atenți la ce mâncăm, cum mâncăm, când mâncăm, nu putem avea pretenții de la copii noștri să aleagă mâncarea sănătoasă în locul chipsurilor sau dulciurilor din comerț. Știți vorba aceia, copii fac ce văd, nu ce le spui. Nu poți să îi spui să mănânce legume și fructe, dacă tu mănânci cartofi prăjiți.

Când sunt obosită, când m-a supărat cineva sau ceva, când, pur și simplu, am o zi proată, când mă înțeleg greu cu Natalia și între noi pare a fi o luptă de genul ”care pe care” mă enervez, încep să îmi pierd răbdarea și evident, ce urmează e firesc: îmi vine să țip. Uneori, chiar o și fac. Înainte să existe Natalia în viața mea, de fiecare dată când mă enervam, țipam. Normal că după apariția ei, primul lucru care mie îmi venea natural să îl fac, când îmi pierdeam răbdarea, era să țip. Am tot citit mult despre asta. Citind, așa am simțit eu că mă ajut pe mine și pe ea. Și acum sunt momente în care îmi pierd răbdarea dar îmi impun să nu mai țip. De cele mai multe ori, îmi și iese.

Înapoi în timp.

Septembrie 2012. Aveam un blog pe Blogger, îmi plăcea să scriu, scriam, în primul rând, pentru mine și despre mine. Un prieten bun mi-a trimis un link despre un concurs de blogging. M-am gândit câteva zile și m-am înscris. Așa, am devenit în urmă cu șase ani concurent participant la SuperBlog. Nu mai știu exact pe ce loc am terminat, dar am terminat. Și, am fost și la București, la Gală.