Incepe cea mai frumoasa luna iar cu Natalia asteptarea si pregatirea pentru sarbatori este si mai minunata. Anul acesta vom incerca sa facem diferite activitati, prin care in fiecare zi sa fim mai aproape de magia Craciunului, o sarbatoare care este despre bucurie si speranta, si as vrea sa invete in timp ca nu este doar despre a astepta cadouri ci si despre a oferi. Nu am stiut pana acum de Calendarul de Advent, de curand am descoperit si mi s-a parut foarte interesant. Anul acesta am facut si noi acest calendar si inca ne mai gandim la activitatile pe care vom incerca sa le facem. Zic vom incerca, pentru ca Natalia este micuta, dar vedem ce iese si ce activitati au succes.

Calendarul de Advent dateaza din secolul al XIX-lea iar scopul lui era de a numara zilele pana la Craciun. Initial, se trasa pe tocul usii cate o liniuta, pentru fiecare zi trecuta, pana in Ajunul Craciunului. In timp calendarul a capatat diferite forme, acum se gasesc in magazine de cumparat sau poate fi confectionat acasa. Ideea este ca in fiecare zi, impreuna cu copilul sa faci diferite activitati pana in seara de Ajun. Astfel, cu fiecare zi sunteti tot mai aproape de Craciun.

Anul acesta am facut calendarul acasa si ca activitati ne propunem: sa mergem sa vedem luminitele, sa ascultam colinde, sa citim povesti de iarna, cu Mos Nicolae, Mos Craciun, sa cautam cadouri pentru cei dragi,  facem felicitari pentru bunici, sa facem amprente in aluat, sa facem cornulete si turta dulce, sa impodobim bradul….. si ne mai gandim.

Sper sa aveti si voi o luna minunata si sa va buccurati de fiecare zi pana la Craciun.

imagesYWBTCF92

Se apropie 1 Iunie, ziua copilului, asa ca este cel mai bun prilej de da in mintea celor mici. Fie ca avem copii, fie ca ne dorim doar sa ne amintin de vremurile inocentei in care dadeam viata jocurilor noastre, este o zi perfecta pentru joc si joaca. Ar trebui sa ne pastram sufletul tanar si o parte din el, sa ramana mereu copil.

Majoritatea celor mici sunt fascinati de sunetul trenurilor. Acele masinarii mari, care zboara pe sine ca niste zmei si scot un zgomot puternic, ca sa isi faca simtita prezenta. Gara devine casa interesanta a acestui zmeu cu coama albastra care plimba oamenii dintr-un loc in altul. Acum fascinantul tren poate fi construit chiar de noi. In miniatura, balaurul care scoate sunete ciudate poate fi montat din piese lego. Mai mult decat atat, jocul cu trenuri, solicita si memoria. Trebuie sa tineti minte ce beculete colorate se aprind ca se laccesati manera. Jocul este atractiv, pe mai multe nivele iar la fiecare nivel trebuie cuplat cate un vagon tinand minte ce beculete colorate se aprind  pentru a accesa manetele colorate. Jucand poti sa ajungi cel mai bun de la feroviara care aranjeaza trenuri.

Este un joc fascinant pentru cei mici si mari. Jocul iti ofera pe langa placerea de a te juca si posibilitatea de ati testa memoria. Este bun pentru copii la orice varsta si pentru copii din noi pentru a ne relaxa.

Într-un oraș mic, aproape oriunde ai locui auzi când vine și pleacă trenul din gară. De câte ori îi aud sunetul ascuțit îmi aduc aminte de bunicul meu, care parcă nu avea altceva de făcut decât să aștepte atent, să audă trenul de două.

Mult timp am stat cu ei, prea mult că să mă tem de bătrânețe. Mă simt și eu bătrână parcă dintotdeauna și nu mi se pare nimic ciudat în asta. În ultimii ani de liceu locuiam tot cu ei și făceam naveta la liceu. În fiecare zi, bunicul meu aștepta să audă trenul care mă aducea de la școală să se apuce să îmi facă de mâncare. Făceam cel mult 15 minute de la gară până acasă și cât mă schimbam și mă spalam, masa era gata. Ieșit la pensie părea să fie aia noua lui meserie. Iar eu îmi închipuiam că asta face toată ziua până vin. Stă liniștit să audă trenul. Uneori îmi închipui că asta face și acum. Doar că trenul de două trece un pic mai târziu, că au schimbat între timp mersul trenurilor iar eu nici cu ăla, nici cu altul mai târziu, nu mai vin în fiecare zi acasă să mănânc. Eu aștept să am timp să vin, el mă așteaptă să am timp să ajung.

Făcând naveta ani întregi  – la liceu, la facultate, la serviciu, mi-am petrecut viața mai mult prin trenuri și autobuze. Am văzut zile la rând aceleași peisaje care mereu mi se păreau altfel. Am privit prin atâtea geamuri spre același cer spre care îmi ridicam în fiecare zi alte rugăciuni. Mi-au înghețat picioarele de atâtea ori așteptând prin gări și autobuze încât acum, deși nu mai aștept nimic, port cizme de cum vine toamna și dorm cu ciorapi și vara. Am trecut în fiecare zi prin aceleași gări dar mereu cu alte întrebări. Gări care astăzi nu mai sunt. Întrebări care astăzi și-au găsit răspunsul.

Tot timpul mă gândeam ce e viața? Trenul care vine și pleacă? Trenul pe care îl aștepți sau pe care îl pierzi? Trenul cu care treci grăbită din gară în gară? Sau peronul? Peronul pe care cobori și din care pleci? Peronul pe care aștepți? Peronul de care ți-e dor sau pe care nu o să mai cobori prea curând? Atunci îmi răspundeam mai des că e peronul pe care coboram să ajung acasă. Peronul de unde până la bunicii mei făceam un sfert de oră; maxim. Acum îmi răspund mai des că e mai degrabă trenul care mă duce și aduce de la ei. E trenul care m-a plimbat prin atâtea gări, orașe și întâmplări.

 

Sunt rugăminți mici și mari. Rugăminți curate, clare și rugăminți încurcate. În funcție de suflet. Cred. Sau de stare. Sau de dorințele neîmplinite. Una din știrile de astăzi de la radio au fost despre sărbătoarea Sfintei Parascheva. Ca în fiecare an sunt așteptați sute de pelerini la Iași. Mi-am adus aminte în timp ce ”trăgeam” știrea că într-un an, demult, uitat, prin școala generala am fost într-o excursie la Iași și am vizitat și Biserica cu moaștele Sfintei Parascheva. Era undeva la câteva zile după această sărbătoare. Le povesteam și colegilor că atunci când am ajuns la moaște singura dorință și rugăminte pe care am avut-o a fost să învăț bine. Atât. Nu mă durea, încă, nimic să mă rog pentru sănătate. Nu știam dacă le lipsește ceva alor mei că să mă rog pentru bunăstare. Se certau destul de des, dar credeam că e normal, ca să ma rog pentru pace și înțelegere. Nu pricepeam prea bine povestea cu sufletul și durerile lui ca să mă rog pentru liniște.

Mi-am adus aminte si de iconița cu Maica Domnului, făcătoare de minuni, de un albastru ca cerul pe care o purtam mereu cu mine. Credeam că mă ocrotește și ca îmi îndeplinește toate rugămințile mele mici. Nici nu stiu unde e acum. Într-un caz fericit prin podul tatei. În alt caz pierdută de tot.

Aveam rugăminți mici, fără să știu prea mult ce să cer. Mi se păreau și alea destul de mari. Adică, era o treabă serioasă aia cu învățatul. Avea mult de lucru Dumnezeul de dincolo de cerul pe care îl vedem, cu asta. Mă rugam să pricep la matematică și să ajung odată la liceu să fac mai multe ore de română. Apoi, am învățat să cer și am avut rugăminți mari. Tot mai mari. Îi dădeam acum de lucru serios Dumnezeului ascuns în ceruri.

Iar mai apoi n-am mai avut rugăminți. De nici un fel. Nu mi s-a mai părut normal să cer. Nu am mai avut curaj. Mi-am transformat rugămințile în vise care poate se vor împlini, poate nu. Depinde.

Nu-mi aduc aminte să mă fi lăudat vreodată tatăl meu. Îmi place să cred, și așa m-am amăgit mereu, că undeva, într-un colț de suflet, era mândru de mine. Și este. De tot ce am făcut. De tot ce nu am apucat să fac. De felul cum m-am luat cu trăitul. Era dur și cu picioarele pe pământ spre deosebire de fiică-sa care visa la cai verzi pe pereți. ”Pe cât ești de deșteaptă, pe atât ești de proastă” am auzit de nenumărate ori. Ăsta era semn că din nou am reușit să îl enervez. Și nu știu de ce naiba aveam o plăcere nebună să fac asta. ”Știi eu vreau să mă fac jurnalist, sau poate scriitor, sau poate psiholog că și așa m-am născut într-o familie de nebuni. Sau poate mă duc la o facultate unde trebuie doar să citesc. Când am să fiu mare am să plec în lume, așa de nebună, vreo doi ani, și nu sun acasă. Deloc și nici pe tine. Eu o să am o casă mare, nu am să gătesc niciodată și nici patul nu am să îl fac că nu văd rostul”. Și el se înfierbânta până în vârful capului. Și eu mă bucuram poznaș și trăim cu iluzia că ”îți arat eu ție”. Dar, mi-a trecut repede. Poate mai repede decât credea și el. Că, din timp, m-am luat cu de-a trăitul.

M-am dus la facultate și curând am aflat că e important să ai și un pic de noroc. Că dacă înveți o faci pentru tine și nu-ți garantează nimeni și nimic că vei reuși să faci ceva în viață. Dacă îți iese bine, dacă nu, asta e. Ghinion. Că scrisul nu e așa cum crezi și în nici un caz o meserie. Că nu îți dă nimeni bani ca să stai și să citești. Când crești începi să ai și tot felul de frici și angoase. Și apoi nu te mai crezi demnă de a scrie, publica, a fi citită. Și de câte ori publici ceva pe blog, îți tremură degetele, că poate ar trebui să te oprești după propoziția următoare.

”Dacă dai la facultatea de jurnalism, te dau afară din casă”. Ei na, că nu am dat, dar sâc, tot jurnalist am ajuns. Unul mic, de provincie, într-un oraș cu două bulevarde, dar am ajuns. Și el, tot sâc mi-a făcut și primul ziar în care m-am semnat a ajuns direct în foc, în soba din camera de jos a casei. Dar avea dreptate. Ai să scrii ca nebuna, și atât. Ai să muncești ca prostul pentru o brumă de celebritate și vai de capul tău.

N-am mai plecat nicăieri, în nici o lume pentru că am început să mă gândesc mai mult la ”și din ce mama naibi trăiesc”. M-am dus până în Turcia și mi-au tremurat mădularele, d-apoi în lume. Care cred că-i mare tare.

Nu mai vreau o casă mare, eventual o casă. Iar prin bucătărie trec des și în patul îl fac în fiecare zi.

Și uite așa m-au prins zilele ca într-o menghină și nu am avut de ales. Și uite așa cred că și lui cumva, i s-a rupt sufletul când a văzut procesul ăsta de trezire la realitate prin care trec. Și e abia începutul. Dacă am multe zile am și o viață întreagă de trăit, așa cu picioarele pe pământ, pentru că oricum nu ai nici o șansă și trebuie să îți revii rapid.

E locul meu preferat. Pervazul de la geam de unde văd tot orașul. Pare o jucărie, cu oameni mici și inofensivi. Se zăresc până departe acoperișurile caselor și blocurilor. În departare pare că se și unesc cu cerul. E vechi, nou, curat, murdar ca după ultima zăpadă. Copacii nu sunt încă înfloriți. Sunt goi și gri ca mai tot peisajul. Pare trist. Ca de sfârșit de februarie. Ne chinuie astenia unei viitoare primăveri, nostalgia unor zăpezi care s-au topit prea repede. Dar, e, totuși, cel mai frumos peisaj. Îmi place să mă uit ore în șir la el, de acolo de sus. Sunt deasupra unui oraș și mă uit, fără să îmi piese cum trece timpul, la un peisaj pe care parcă l-am desenat eu, după suflet.

Mă uit la cum se scurge viața în orașul pe care îl văd jos. Eu iau o pauză. Sunt doar un privitor.

Pot să îmi închipui că văd orice oraș. Îmi închipui povești pentru toate acoperișurile udate de atâtea ploi și bătute de atâtea vânturi. Mă gândesc cum noaptea prind viață. Vorbesc și trăiesc ca toți omuleții pe care îi văd traversând strada aiurea. Nu mai e de mult trecere de pietoni acolo. Ce greu ne dezobișnuim. Nici măcar nu mai suntem atenți în jurul nostru.

Văd dealurile alea în zare. De cele mai multe ori acolo e soare.

Acolo locuiește oare soarele? Tot timpul strălucesc dealurile. Și norii sunt aproape acolo.

Pervazul geamului e locul meu preferat dintr-o zi. Oarecare.