Cinci povești, o singură piesă de teatru

Sep 26

Două ore și jumătate. Te ridici și pleci. Răscolit, întrebător, câutând prin vechi povești. Ți-ai adus aminte de tine, de el, de poveștile altora pe care le știi atât de bine încât parcă fac parte din tine.Deși scrisă de un bărbat, Neil LaBute, i-a parte, în această piesă de teatru, femeilor. Poate de aceea se numește ”Niște fete”. Este o piesă despre iubire și trădare, voită sau mai puțin voită, dar întotdeauna vinovată. Cinci iubiri și cinci desparțiri, toate dureroase, pentru că ”să rupi o relație înseamnă să pleci și să pleci înseamnă să mori, mai mult sau mai puțin de fiecare dată. Hotărât lucru.” Iubirea din liceu. Cu vise, cu promisiuni, cu idealuri … pe care mulți am trăit-o. Acea iubire despre care crezi că nu se va mai termina niciodată dar finalul de cele mai multe ori coincide fix cu finalul liceului. El se sperie, tu pari mai deșteaptă, mai așezată, știi ce vrei. El încă nu. Și uită. Uită că te-a iubit și că ți-a spus o dată că veți îmbătrâni împreună. Pentru fiecare apar alte două drumuri. Nu mai știi de el dar știi bine de tine că nu ai uitat, doar ai ascuns acea iubire în cel mai întunecat colț al sufletului. Oamenii uită doar lucrurile mărunte. Uită să cumpere pâine, să închidă becul dar nu uită de lucrurile importante care le-au schimbat viața. Doar merg mai departe și încearcă să nu le mai audă sunetul.   O iubire plină de pasiune, care se stinge repede. Pasiunile sunt ca focul. Ard și dau multă căldură dar se sting repede și uneori nici cenusă nu mai rămâne. Dar știi că iubirea ta nu are altceva a fi decât aventură. El se mai gândește la fosta, tu speri în tăcere că va uita și uite așa te trezești că de fapt s-a terminat tot. O altă relație de trecut pe o listă de frigider.   O iubire vinovată. Una în care ești cu cineva când altcineva te așteaptă acasă. Unii oameni înșeală. Habar nu am de ce și care-i raționamentul dar o fac până sunt prinși. Și toți sunt prinși. Nici unul nu a scăpat deși fiecare crede despre el că se ascunde cel mai bine....

Read More

George Bacovia – într-o lectură sociologică

Sep 23

”Aici  sunt eu,Un solitar Ce-a râs amar Și-a plâns mereu. Cu-al meu aspect Făcea să mor Căci tuturor Păream suspect.” … și-a râs amar, solitarul, în condiția sa de trist, plin de nevroze, de țap ispășitor, cu obsesii și chinuit parcă de lumea goală de vise, un timid, un simplu funcționar la stat, cu înclinații literare. Cu o viață simplă și chinuită, singura salvare i-a rămas în poezie. Dacă nu primești o viață deosebită, primești măcar un destin de scriitor. Și l-a primit, născut chiar sub semnul incertitudinii într-un târg ploios și murdar, cu ulițe noroioase din care s-a inspirat și care i s-au infiltrat adânc în simțiri, încât și după rătăciri în București sau Iași, destinul i se încheie sub același amurg violet al Băcăului. Găsim în cartea lui Mihail Petroveanu ”George Bacovia”: ”M-am născut la Bacău prin 5 sau 6 septembrie 1881”. Ezitant și cu propria dată de naștere. Până la urmă, nici nu mai contează ziua exact, e un detaliu. A fost ”așezat” în orașul care trebuie și în anotimpul care l-a inspirat și obsedat: toamna. Și de aici încolo, e doar poezie. Un ”cadou” perfect pentru scriitorul dezolat, dezolant, rece și cenușiu ca plumbul, care urma să devină. Avea toate cele necesare pentru ca poeziile sale să facă din Gheorghe Vasiliu, George Bacovia. A inclus în opera vieții sale tot ce a simțit. Mesajul său a fost propria depresie trăită profund în târgul cețos, murdar, cu un râu care curgea liber și deseori inunda orașul. Condițiile sociale au determinat cadrul activității sale. Poetul și-a exprimat epoca, al unui Bacău departe de ceea ce este astăzi. Un loc unde ”pe-afară de stai/te-năbuși de fum”, cu un parc solitar și secular, cu locuințe lacustre unde ”ard, afumate, triste felinare” și ”ziduri vechi stau să se dărâme” iar noaptea ”gemuri triste se aprind” într-un ”târg ploios”. După un geam trist stătea și el tăcut zile întregi, absent și închis în sine. Singur, în camera de unde nu cobora nici măcar la masă. Orașul i-a dat nevroze și inspirație. Și astăzi plutește aceeași melancolie chiar dacă în locul ulițelor sunt acum străzi. Și în centru se ridică o statuie firavă, parcă bolnavă și cocoșată de atâtea gânduri ale poetului....

Read More

L’heure d’or du Paris

Mai 14

    Seara trecută am fost la o ”plimbare” prin Paris, pe boante. Teatrul Național de Operetă și Balet Oleg Danovski a jucat în Onești spectacolul Ora de aur a Parisului. Cu eleganță și grație, în pași de balet, am fost invitați să ne visăm în Orașul Luminilor.  Spectacolul a durat două ore iar în prima parte, trupa de balet a întruchipat prin dans poveștile de pe străzile Parisului. În cea de a doua parte, Daniela Vlădescu și Marius Eftimie au interpretat celebre chansonete parisiene care prin pași de balet și în piruete, au prins contur. Nu este primul spectacol de balet la care am mers și trebuie să recunosc că nu eram ferm convinsă că vreau să îl văd. Poate, pentru că îmi închipuiam că scena prea mică din Onești nu va fi suficientă pentru câtă emoție trebuie să transmită baletul, poate pentru că îmi plac mai mult poveștile de balet clasic, cine știe, important este că am ajuns și nu mi-a părut rău. A fost un spectacol frumos, emoționant, care a adunat multe aplauze la sfârșit. Le meritau. Iar sala și scena mai mică ne-au adus mai aproape de ei. Le-am simțim parcă respirația, emoția fiecărei piruete, tremurul delicat al gleznei, unduirea frumoasă a mâinii și arcuirea aproape perfectă a picioarelor. A fost mai bine pentru că am fost mai aproape de o lume, în culisele căreia mi-ar fi plăcut să fiu. Da, știu, în culise nu e atât de multă lumină ca pe scenă iar despre viața balerinelor, deloc ușoară, s-a vorbit de atâtea ori. Ba chiar s-a făcut și un film care a născut atâtea controverse. E vorba de Black Swan. Dar, ce fetiță nu a visat să fie grațioasă ca o balerină? Doar că nu tu alegi baletul, baletul te alege pe tine. Așa că pentru restul rămân doar spectacolele și o imagine de basm. În drum spre casă încă mai îmi suna în cap ”Non, je ne regrette rien”, mă mai gândeam la boante, la piruete, la părul strâns atât de bine, la zâmbetele parcă încremenite pe față… Concluzia: spectacolul și-a atins scopul. ...

Read More

Viață de cimitir

Apr 04

Poate că deseori te-ai întrebat cum o fi dincolo, pe lumea cealaltă? O fi mai bine, o fi mai rău? Ne mai văd, ne mai aud cei plecați dintre noi? Ei bine, exact acest subiect al vieții și al morții a fost pus față în față pe scenă, într-o comedie, de Rodica Popescu Bitănescu. ”Viață de cimitir” este o piesă de teatru scrisă și regizată de Rodica Popescu Bitănescu. Este,  după cum ea însăși a spus despre piesă, ”este cel mai curajos și puternic text”, pentru că aduce în comedia tema morții.  Două personaje în lumea morților, două personaje în lumea celor vii și Rodica Popescu Bitănescu în ambele. Actrița e doamna îmbrăcată în mov (culoarea doliului regal) care își petrece timpul cu cei morți și apare printre cei vii exact la momentul potrivit. Piesa se desfășoară ca un dialog despre iubire, uitare, alegeri, sensul vieții. Pornind de la povestea de iubire dintre doi tineri, curmată de moarte, piesa se desfășoară pe aleiile unui cimitir, unde cei morți îi văd și aud pe cei vii. Logodnica celui rămas în viață, neobișnuită încă cu trecerea în neființă, își vede logodnicul cum ușor, ușor, o uită și își continuă viață. Pe de altă parte, în lumea celor morți, ea se întâlnește cu bunicul ei și într-un schimb savuros de replici, moderate chiar de Moarte, aceasta trebuie să se obișnuiască cu ideea morții și că cei vii inevitabil își continuă viața până când le este scris. Pare o distracție teribilă pe tărâmul morților care își iau peste picior viața și trăiesc liniștiți pentru că timpul din clepsidră pentru ei s-a oprit. Nu le rămâne decât de sporovăit. Într-un ton de comedie, piesa se termină cu replica: ”viii cu viii, morții cu morții, în schimb moartea și cu unii și cu alții”. ”Viață de cimitir” este a treia piesă scrisă și regizată de Rodica Popescu Bitănescu, după ”Cinci femei de tranziție” și ”Încă-i bine”. Am avut ocazia, chiar înainte de piesa de teatru, să particip la conferința de presă și astfel să îi aud de foarte aproape râsul inconfundabil. A avut un discurs care te captiva și îl ascultai ca pe o poveste, cu povețe și amintiri de demult. A vorbit frumos de...

Read More

Paris, mon amour

Dec 22

 Imi place Parisul, tot, asa cum este el, de acum si de alta data. In toate povestile si in toate visele mele m-am plimbat prin Paris, pe toate stradutele, prin toate buticurile si cafenelele. Am rasfoit cu sete fila dupa fila, orice carte despre Paris, orasul boemilor, artistilor necunoscuti, vagabonzilor, indragostitilor, solitarilor, visatorilor, al damelor usoare, al cabaretului, al parfumurilor, al can-can-ului, al matasurilor, al jobenului. E ca si cum am fost acolo de-atatea si de-atatea ori. In realitate, niciodata, dar Parisul e mereu acolo si asteapta. La Brasov, am fost la Paris sau mai bine spus, Parisul a fost adus acolo de Teatrul National de Opereta ~Ion Dacian~ din Bucuresti. Opera Brasov a rasunat de sansonete frantuzesti. Intr-o cafenea cu iz vechi, intr-un nor de fum s-au nascut si s-au stins cele mai frumoase povesti ale Parisului. Un spectacol frumos ca un vis care la sfarsit te lasa singur, cu gandurile si realitatea ta. Parisul era pe lista de facut anul acesta. Nu am ajuns chiar acolo dar macar am ajuns aproape, un pic mai...

Read More